Vito Gaarin Art (Berlin)

Man rows with all his might, but the sea beneath the boat is no longer water — it’s a tangle of measuring tapes, each with different numbers, with no logic between them.

Maybe this is what our lives look like today: we give our all, we shrug, we grit our teeth — but we float above a chaos of numbers that should weigh our value, our time, our success. Kilograms, age, salary, appreciation, performance. The wrinkles of the same tape, only with different numbers on it.

And yet, he didn’t stop rowing.

Maybe this is the only philosophy that matters: you can’t stop the sea of ​​numbers around you, but you can choose to row anyway — not to beat the numbers, but because the movement itself, the effort itself, is what keeps you human.

This fascinating work by Berlin artist Vito Gaarin is an extremely powerful visual metaphor for the modern human condition. A brutally honest sculpture that forces us to look in the mirror and ask ourselves uncomfortable questions.

 Artistic perspective: Contrast of forms

Visually, the piece is based on a brilliant contrast. On the one hand, we have the classical, masculine and athletic silhouette of the rower cast in bronze, an image that suggests strength, direction and raw determination. On the other hand, the environment in which he moves is not fluid water, but a chaotic yellow sea made of tailor’s tape (carpentry/tailoring tape). Gaarin manages to transform a banal object to be measured into a symbol of limitation and blockage.

 Philosophical reflection: The illusion of control

Philosophically, the sculpture captures the „illusion of control”. We imagine that if we can measure the world, we can master it and navigate it. In reality, the more we try to fit existence into fixed patterns, rigid standards and centimeters, the more we block our own fluidity. Oars cannot catch the shine of water; they only hit cold numbers. It is a modern reinvention of the myth of Sisyphus: a huge effort carried out in a completely sterile environment.

A remarkable work that reminds us that life is meant to be lived and felt, not just measured and compared.

Viewed through the lens of psychoanalysis, the sculpture shows us how our defense mechanisms can turn our lives into a mental trap.

 The Conflict between the Superego and the Se (Impulse)

The rower represents the Ego (I) caught in the middle. His athletic, tense body suggests a strong vital drive, the raw desire to advance and explore (specific to the Unconscious/Self). However, he is not sailing on smooth water, but is stuck in an ocean of measuring tapes. These tapes represent the rigid Super-Ego: social norms, imposed standards, perpetual judgment, and the obsessive need to measure our worth according to external expectations.

 Measurement as a defense and repression mechanism

In psychoanalysis, the obsession with numbers, figures, and metrics is often a mechanism of affective isolation and intellectualization. When inner or outer reality becomes too anxious or difficult to control, the psyche tends to “quantify” it in order to reduce anxiety. The yellow tailor’s tapes are the rational mind’s desperate attempt to measure and introduce logic where there should be only flow and emotion. The result? A modern neurosis in which the instrument of control becomes the prison cell.

 The illusion of movement and self-sabotage (Anchoring in the Symbolic)

Although the man makes a titanic effort, he is rowing in vain. Psychoanalytically, we witness a compulsive repetition: the character consumes immense psychic energy (libido) performing a useless action, because he is completely disconnected from his fluid Unconscious (water). He has replaced the direct experience of life with a symbolic substitute – a sea of ​​rigid numbers that block his real progress. It is the perfect image of functional depression or contemporary burnout, where action masks inner stagnation.

A psychological masterpiece that challenges us to descend below the surface of our own minds. Are we truly moving forward or are we just wasting our energy within the safe but suffocating limits of our own obsessions?

© Sud-Est Forum 2026

Nevroza controlului: Cât din viața noastră este trăire și cât este doar auto-sabotaj?

Omul vâslește cu toată puterea lui, dar marea sub barcă nu mai e apă — e o încâlceală de rulete de măsurat, fiecare cu alte cifre, fără nicio logică între ele.

Poate așa arată viața noastră azi: ne dăm toată silința, împingem din umeri, strângem din dinți — dar plutim peste un haos de numere care ar trebui să ne cântărească valoarea, timpul, reușita. Kilograme, vârstă, salariu, apreciere, performanță. Ridurile aceleiași rulete, doar cu alte cifre pe ea.

Și totuși, el nu s-a oprit din vâslit.

Poate asta e singura filosofie care contează: nu poți opri marea de cifre din jurul tău, dar poți alege să vâslești oricum — nu ca să învingi numerele, ci pentru că mișcarea însăși, efortul însuși, e ceea ce te ține om.

Această lucrare fascinantă a artistului berlinez Vito Gaarin reprezintă o metaforă vizuală extrem de puternică a condiției umane moderne. O sculptură brutal de sinceră care ne forțează să ne privim în oglindă și să ne punem întrebări incomode.

 Perspectiva artistică: Contrastul formelor

Vizual, piesa se bazează pe un contrast genial. Pe de o parte, avem silueta clasică, masculină și atletică a vâslașului turnat în bronz, o imagine ce sugerează forță, direcție și determinare brută. Pe de altă parte, mediul în care se deplasează nu este apa fluidă, ci o mare galbenă, haotică, formată din panglici de croitorie (metru de tâmplărie/croitorie). Gaarin reușește să transforme un obiect banal de măsurat într-un simbol al limitării și al blocajului.

 Reflecția filosofică: Iluzia controlului

Filosofic, sculptura surprinde „iluzia controlului”. Ne imaginăm că dacă putem măsura lumea, o putem stăpâni și putem naviga prin ea. În realitate, cu cât încercăm mai mult să încadrăm existența în tipare fixe, standarde și centimetri rigizi, cu atât ne blocăm mai mult propria fluiditate. Vâslele nu pot prinde luciu de apă; ele lovesc doar cifre reci. Este o reinventare modernă a mitului lui Sisif: un efort uriaș desfășurat într-un mediu complet steril.

O lucrare remarcabilă care ne amintește că viața este menită să fie trăită și simțită, nu doar măsurată și comparată.

Privită prin lentila psihanalizei, sculptura ne arată cum mecanismele noastre de apărare ne pot transforma viața într-o capcană mentală.

 Conflictul dintre Supraeu și Se (Impuls)

Vâslașul reprezintă Ego-ul (Eul) prins la mijloc. Corpul său atletic, încordat, sugerează o pulsiune vitală puternică, dorința brută de a avansa și de a explora (specifică Inconștientului/Se-ului). Totuși, el nu navighează pe o apă fluidă, ci este blocat într-un ocean de benzi de măsurat. Aceste benzi reprezintă Supraeul (Super-Ego) rigid: normele sociale, standardele impuse, judecata perpetuă și nevoia obsesivă de a ne măsura valoarea conform așteptărilor exterioare.

 Măsurarea ca mecanism de apărare și refulare

În psihanaliză, obsesia pentru numere, cifre și metrici este adesea un mecanism de izolare afectivă și intelectualizare. Când realitatea interioară sau exterioară devine prea anxioasă sau greu de controlat, psihicul tinde să o „cuantifice” pentru a reduce anxietatea. Benzile galbene de croitorie sunt încercarea disperată a minții raționale de a măsura și introduce logica acolo unde ar trebui să existe doar flux și emoție. Rezultatul? O nevroză modernă în care instrumentul de control devine celula închisorii.

 Iluzia mișcării și auto-sabotajul (Ancorarea în Simbolic)

Deși bărbatul depune un efort titanic, el vâslește în gol. Psihanalitic, asistăm la o repetiție compulsivă: personajul consumă o energie psihică imensă (libido) făcând o acțiune inutilă, deoarece este complet deconectat de la Inconștientul său fluid (apa). El a înlocuit experiența directă a vieții cu un substitut simbolic – o mare de cifre rigide care îi blochează progresul real. Este imaginea perfectă a depresiei funcționale sau a burnout-ului contemporan, unde acțiunea maschează stagnarea interioară.

O capodoperă psihologică ce ne provoacă să coborâm sub suprafața propriei minți. Ne mișcăm cu adevărat înainte sau doar ne consumăm energia în limitele sigure, dar sufocante, ale propriilor noastre obsesii?