Photography MAKO photography for Krikor Jabotian Haute Couture Chapter IX

In Szilveszter Makó‘s photographs, the portrait is never just a portrait. It is a setting, a ritual, a stage, a mental construction. The famous faces he photographs – Willem Dafoe, Cate Blanchett, Monica Bellucci, Elle Fanning, Bad Bunny or Michelle Yeoh – are taken out of the usual circuit of celebrity and placed in a universe where fashion, painting, theater and handmade objects meet in a formula that is difficult to classify.

His images seem, at first glance, to have come from a surrealist salon or a family album of an imaginary aristocracy rather than from the pages of a fashion magazine. They have something painterly, absurd, ceremonial. A face can appear framed in a dollhouse, a body can be wrapped like a precious object, a figure can be transformed into a domestic still life. In all these cases, photography becomes less a capture of reality and more a staging of a state.

Makó carefully guards his technical secrets. He talks about a method discovered long ago, a laborious and unorthodox process, but he refuses to explain it in detail. He does so not out of a desire to mystify, but out of an instinct for protection against his own visual language. The texture of his images – the grain, the halos of light, the slightly eroded air of the surface – suggests an analog memory, even when the process includes digital interventions. The result is a photograph that seems touched by time and by hand.

For the Hungarian-born, Milan-based artist, materiality is essential. He is interested in real objects, imperfect surfaces, hand-built props, recycled materials and sets that bear the traces of visible intervention. In his studio, nothing has the air of sterile production. Clothes, costumes, objects, tape, backgrounds, and geometric shapes are brought together before the image is decided. From this controlled collision, the photograph is born.

Natural light is central to this equation. Makó has confessed that without it, he becomes restless. He prefers to bring his photo shoots to Milan precisely because there he can control his working environment, except for one element: the weather. Clouds inevitably remain outside his control. Flash, on the other hand, is almost excluded from his vocabulary. For Makó, controlling light does not mean artificialization, but the ability to keep the image alive, tangible, organic.

This relationship with material and visual discipline has its roots in the artist’s biography. Makó grew up in northeastern Hungary, in an environment marked by proximity to nature, but also by the industrial memory of Eastern Europe. Factories, coal dust, brick walls and the austerity of an education formed by severe generations have contributed to his visual vocabulary. Structure, in this context, is not just an aesthetic choice. It is a form of orientation.

His school years provided him with an early contact with the arts, crafts, and classical languages. He was initially drawn to the fine arts, but painting proved too slow for his temperament. Photography, on the other hand, offered him a different speed: the possibility of immediately fixing an idea, of organizing an appearance, of imposing a rule on a fleeting moment. As a teenager, he photographed hairstyles that he created himself, obsessively documenting ephemeral forms. The image was already becoming an instrument of control.

Makó sometimes shied away from the label of photographer. For him, the image exists before the camera. Photography is the mechanism by which an idea takes shape, not the starting point of the work. Hence the feeling that his portraits are not instantaneous, but stage constructions. The subjects are not captured, but integrated into a system of signs: boxes, pictorial backgrounds, sculptural costumes, monochrome surfaces, ambiguous objects, volumes that simultaneously restrict and amplify.

One of his recurring motifs is the box. Sometimes it appears as an enclosed space in which the model is placed, other times as a repeating geometric shape, as a decoration, an accessory, a checkered floor or a two-dimensional composition. For Makó, the box is simultaneously restriction and liberation. It concentrates the energy of the subject, prevents the dispersion of the gaze and transforms the frame into a place of intensity. In a visual culture dominated by expansion and flow, Makó’s box imposes limit, density and attention.

This need for order does not, however, negate the randomness. On the contrary, the artist insists that a photo shoot must breathe, evolve and even surprise those who produce it. Absolute control risks cooling the image, transforming it into a calculated object, devoid of tension. In his works, interest arises precisely from the negotiation between precision and accident, between meticulous composition and small deviations that leave the image open.

References to art history are visible without becoming literal. In Makó’s photographs, echoes of surrealism, the grotesque, chiaroscuro and classical sculpture can be felt. His figures are idealized, but not perfect. Reality is deformed, not copied. The models do not appear as simple aspirational surfaces, but as characters encountered in an opaque story, of which the viewer receives only a fragment.

This opacity is one of the most powerful qualities of his work. The photographs do not explain, they do not immediately deliver meaning. They propose an atmosphere. A banal object becomes solemn, a garment acquires the status of a sculpture, a modest setting seems like the scene of a ritual. Even celebrities lose their function as recognizable icons and become compositional materials, equal to the light, texture and space around them.

In an industry where the fashion image is often linked to speed, visibility and consumption, Makó practices a form of slowing down. His collaborations with houses and brands such as Schiaparelli, Maison Margiela, Prada, Bottega Veneta, Zara or Adidas do not dilute this vision, but put it in tension with commercial logic. His photography remains recognizable precisely because it refuses the conventional smoothness of the advertising image.

Szilveszter Makó constructs images that seem old and new at the same time: archaic in texture, contemporary in montage, theatrical in gesture and intimate in effect. His portraits do not seek to reveal the psychology of the subject in the classical sense. Rather, he creates a space in which the subject becomes an enigma. And this enigma, carefully lit, framed and kept under control, is the true substance of his photography.

Sources: we present by we transfer; this is colossal; house of photography; facebook

Szilveszter Makó: teatrul tăcut al imaginii

În fotografiile lui Szilveszter Makó, portretul nu este niciodată doar portret. Este decor, ritual, scenă, construcție mentală. Chipurile celebre pe care le fotografiază – Willem Dafoe, Cate Blanchett, Monica Bellucci, Elle Fanning, Bad Bunny sau Michelle Yeoh – sunt scoase din circuitul obișnuit al celebrității și plasate într-un univers în care moda, pictura, teatrul și obiectul artizanal se întâlnesc într-o formulă greu de clasificat.

Imaginile sale par, la prima vedere, desprinse mai degrabă dintr-un salon suprarealist sau dintr-un album de familie al unei aristocrații imaginare decât din paginile unei reviste de modă. Au ceva pictural, absurd, ceremonial. Un chip poate apărea încadrat într-o casă de păpuși, un corp poate fi împachetat ca un obiect prețios, o figură poate fi transformată într-o natură statică domestică. În toate aceste cazuri, fotografia devine mai puțin o captură a realului și mai mult o punere în scenă a unei stări.

Makó își păstrează cu grijă secretele tehnice. Vorbește despre o metodă descoperită cu mult timp în urmă, despre un proces laborios și neortodox, dar refuză să îl explice până la capăt. Nu o face din dorința de mistificare, ci dintr-un instinct de protecție față de propria limbă vizuală. Textura imaginilor sale – granulația, halourile luminii, aerul ușor erodat al suprafeței – sugerează o memorie analogică, chiar și atunci când procesul include intervenții digitale. Rezultatul este o fotografie care pare atinsă de timp și de mână.

Pentru artistul născut în Ungaria și stabilit la Milano, materialitatea este esențială. Îl interesează obiectele reale, suprafețele imperfecte, recuzita construită manual, materialele reciclate și decorurile care poartă urmele unei intervenții vizibile. În studioul său, nimic nu are aerul unei producții sterile. Hainele, costumele, obiectele, banda adezivă, fundalurile și formele geometrice sunt aduse împreună înainte ca imaginea să fie decisă. Din această ciocnire controlată se naște fotografia.

Lumina naturală ocupă un loc central în această ecuație. Makó a mărturisit că, fără ea, devine neliniștit. Preferă să își aducă ședințele foto la Milano tocmai pentru că acolo își poate controla mediul de lucru, cu excepția unui singur element: vremea. Norii rămân, inevitabil, în afara regiei sale. În schimb, blițul este aproape exclus din vocabularul său. Pentru Makó, controlul luminii nu înseamnă artificializare, ci capacitatea de a păstra imaginea vie, tangibilă, organică.

Această relație cu materialul și cu disciplina vizuală își are rădăcinile în biografia artistului. Makó a crescut în nord-estul Ungariei, într-un mediu marcat de apropierea de natură, dar și de memoria industrială a Europei de Est. Fabricile, praful de cărbune, zidurile de cărămidă și austeritatea unei educații formate de generații severe au contribuit la vocabularul său vizual. Structura, în acest context, nu este doar o alegere estetică. Este o formă de orientare.

Anii de școală i-au oferit un contact timpuriu cu artele, meșteșugurile și limbile clasice. A fost atras inițial de artele plastice, însă pictura s-a dovedit prea lentă pentru temperamentul său. Fotografia, în schimb, i-a oferit o viteză diferită: posibilitatea de a fixa imediat o idee, de a organiza o apariție, de a impune o regulă asupra unui moment trecător. În adolescență, fotografia coafuri pe care le crea singur, documentând obsesiv formele efemere. Imaginea devenea deja un instrument de control.

Makó se ferește uneori de eticheta de fotograf. Pentru el, imaginea există înaintea aparatului. Fotografia este mecanismul prin care o idee capătă corp, nu punctul de plecare al lucrării. De aici și senzația că portretele sale nu sunt instantanee, ci construcții scenice. Subiecții nu sunt surprinși, ci integrați într-un sistem de semne: cutii, fundaluri picturale, costume sculpturale, suprafețe monocrome, obiecte ambigue, volume care restrâng și amplifică în același timp.

Unul dintre motivele sale recurente este cutia. Uneori apare ca spațiu închis în care este plasat modelul, alteori ca formă geometrică repetată, ca decor, accesoriu, podea în carouri sau compoziție bidimensională. Pentru Makó, cutia este simultan restricție și eliberare. Ea concentrează energia subiectului, împiedică dispersia privirii și transformă cadrul într-un loc al intensității. Într-o cultură vizuală dominată de expansiune și flux, cutia lui Makó impune limită, densitate și atenție.

Această nevoie de ordine nu anulează însă întâmplarea. Dimpotrivă, artistul insistă că o ședință foto trebuie să respire, să evolueze și chiar să îi surprindă pe cei care o produc. Controlul absolut riscă să răcească imaginea, să o transforme într-un obiect calculat, lipsit de tensiune. În lucrările sale, interesul apare tocmai din negocierea dintre precizie și accident, dintre compoziția minuțioasă și micile deviații care lasă imaginea deschisă.

Referințele la istoria artei sunt vizibile fără să devină literale. În fotografiile lui Makó se simt ecouri ale suprarealismului, ale grotescului, ale clarobscurului și ale sculpturii clasice. Figurile sale sunt idealizate, dar nu perfecte. Realitatea este deformată, nu copiată. Modelele nu apar ca simple suprafețe aspiraționale, ci ca personaje întâlnite într-o poveste opacă, din care privitorul primește doar un fragment.

Această opacitate este una dintre calitățile cele mai puternice ale operei sale. Fotografiile nu explică, nu livrează sensul imediat. Ele propun o atmosferă. Un obiect banal devine solemn, o haină capătă statut de sculptură, un decor modest pare scena unui ritual. Chiar și celebritățile își pierd funcția de icoane recognoscibile și devin materiale compoziționale, egale cu lumina, textura și spațiul din jurul lor.

Într-o industrie în care imaginea de modă este adesea legată de viteză, vizibilitate și consum, Makó practică o formă de încetinire. Colaborările sale cu case și branduri precum Schiaparelli, Maison Margiela, Prada, Bottega Veneta, Zara sau Adidas nu diluează această viziune, ci o pun în tensiune cu logica comercială. Fotografia lui rămâne recognoscibilă tocmai pentru că refuză netezimea convențională a imaginii publicitare.

Szilveszter Makó construiește imagini care par vechi și noi în același timp: arhaice în textură, contemporane în montaj, teatrale în gest și intime în efect. Portretele sale nu caută să dezvăluie psihologia subiectului în sens clasic. Mai degrabă, creează un spațiu în care subiectul devine enigmă. Iar această enigmă, atent luminată, încadrată și ținută sub control, este adevărata materie a fotografiei sale.