Povești de cuplu și răni vechi: miza profundă a unei cărți de psihoterapie

Violeta Stanciu, psihoterapeut sistemic de cuplu și familie, psiho-oncolog

S-a spus deja că această carte a Laurei Pănăzan, publicată la Editura Trei în 2025, „Un dulău și un arici pe sârmă. Note de psihoterapie de cuplu”, este un act de curaj. Este adevărat, am simțit acest lucru în fiecare capitol, dar, mai mult decât atât, este un act terapeutic extraordinar, al unei femei care alege să se dezvăluie și să se vulnerabilizeze în toate ipostazele sale (mamă, fiică, terapeută, soție, scriitoare), pentru a se ridica și „a încerca să-l prindă pe Dumnezeu de picior”. Povestea Bogdanei și a lui Adin ocupă doar aparent locul central, căci, în fond, criza acestui cuplu îi dă șansa fetiței de odinioară să încerce (pentru a câta oară?) să-și țină părinții împreună. De aici, starea emoțională profundă a autoarei, la finalul cărții.

Terapia de cuplu devine o punere în abis a poveștii din propria familie. De ce alege acest cuplu pentru cartea sa, dintre cele patru despre care scrie anterior? Nu cumva alegerea ei a fost de a retrăi, de data aceasta reparatoriu, experiența separării părinților săi?

Cine este dulăul și cine este ariciul?

În cuvântul introductiv, numit aici cu multă căldură „Invitație”, autoarea ne familiarizează cu lumea metaforelor sale. Aflăm ce este un dulău și ce este un arici, personaje simbolice pe care le identificăm apoi în relațiile de cuplu descrise.

Dulăul este capătul anxios al acestei eșarfe. El a mai fost abandonat. Așa că este vigilent, sesizează și „latră” orice neregulă cu intensitate emoțională, în încercarea de a apăra teritoriul sacru al relației, de a preveni ruperea lui „noi”. Destrămarea eșarfei.

Ariciul, la celălalt capăt, se străduiește să mențină pacea, tot din grijă față de relație. Își înghite sentimentul de respingere odată cu acuzele primite. Se retrage. Evită conflictul cu orice preț, dorind să aducă soarele mai repede în casa lor și pe chipul dulăului.

Apoi, un avertisment vine să potențeze explicațiile: „E un cerc vicios din care e greu de ieșit.” Și imediat stabilește legătura cu cititorul, pe care îl provoacă să fie atent și să identifice aceste roluri în viața sa ori a celor din jur.

O carte pe nenumărate paliere

Încă din primele pagini, autoarea face o promisiune, anume aceea de a ne oferi trei planuri ale cărții: planul terapiei de cuplu, al vieții sale personale și al relației sale cu cititorul. Însă ceea ce oferă cu generozitate este mai mult de atât, iar fiecare plan dezvăluie noi niveluri de profunzime.

O terapie bună îi ajută pe oameni să crească, chiar dacă nu împreună

Povestea cuplului captivează atenția cititorului care, în pofida avertismentului autoarei de a nu critica și de a rămâne deschis, a făcut în secret alianță cu unul dintre protagoniști. Poveștile individuale sunt totuși atât de echilibrate, încât cititorul se surprinde probabil deseori trecând de pe o parte a tablei pe alta, cu aceeași empatie.

Una dintre preocupările terapeutei este finalul terapiei de cuplu, o terapie care se încheie prea repede, într-un moment în care cei doi nu aveau încă suficiente achiziții personale pentru a se conecta la viața în doi. Totuși, finalul nu este trist, ci, îndrăznesc să spun, în acord cu valorile fiecăruia, întrucât i-a pus pe cei doi protagoniști pe direcții de viață împlinitoare și mult mai potrivite pentru fiecare dintre ei. Din acest punct de vedere, terapia a fost un succes.

Încercările grele ale scriitoarei și dialogul permanent cu cititorul

Din grijă pentru cititor, dar și cu scopul de a-l pregăti pentru a intra în intimitatea cuplului prezentat, autoarea începe cu dezvăluirea propriei povești de viață. Prezentarea, cu multă căldură și empatie, a strămoșilor ei, întocmirea genogramei și împărtășirea unor fotografii de familie ne aduc în contact cu omul care scrie și care lucrează, la rândul lui, cu alți oameni cu povești similare. Tot din grijă, prezintă și accesibilizează teorii și concepte psihologice pe care le folosește în terapie, făcându-l astfel părtaș pe cititor la întregul proces și așezându-l uneori în fotoliul terapeutului.

Nu doar cu lipsa inspirației sau a timpului se confruntă uneori scriitoarea, ci și cu emoțiile generate de incertitudine, căci tot ceea ce scrie despre cuplu trebuie aprobat de cei doi, Bogdana și Adin. Momentul pare foarte intens și dificil. Să fii pregătit să oferi atât de mult din tine și lucrul acesta să nu fie posibil, pentru că unul dintre ei se răzgândește, trebuie să fie cel puțin parțial cauza prăbușirii din final.

Terapeutul reflexiv

Cred că orice terapeut care a citit cartea și-a pus măcar o dată întrebarea cum ar fi procedat, ce ar fi făcut diferit, dacă i-ar fi fost previzibil finalul terapiei. Și totuși, autoarea nu dialoghează cu terapeutul, nu lui îi adresează întrebări, nu pe el îl ia martor, ci pe cititorul simplu, căruia îi cedează uneori fotoliul. Cu el încearcă să construiască o relație, pe el îl cheamă să-și lase deoparte prejudecățile și să fie curios, empatic, alinător.

Totuși, dezvăluie metode, propune exerciții utile, formulează întrebări relevante, astfel încât cartea poate fi citită și ca un manual al terapeutului. De asemenea, face recomandări valoroase de filme și cărți.

Și terapeuții fac terapie

Inserarea unor note de jurnal sporește autenticitatea și te face să citești cu sufletul la gură. Deseori, autoarea se teme că ar putea fi considerată răsfățată (am descoperit-o deja preocupată excesiv de muncă și luându-și concediu nu pentru a se odihni, ci tot pentru a munci), însă tocmai paginile acestea ne oferă și alte lecții: cum să ne iubim pe noi, cum să facem alegeri bune și cum să ne conectăm cu propria familie. Povestea din jurnal devine astfel didactică și terapeutică.

La finalul cărții rămâi cu sentimentul că ești un ascultător mai bun, că ești mai empatic, că poți să vezi și să te vezi diferit, pentru că cineva, pe parcursul acestei povești, ți-a repetat constant: „te aud, te simt, te alin”.

Mă îndrept cu recunoștință spre terapeuta Laura Pănăzan, care împărtășește, care se vulnerabilizează, care normalizează emoțiile omului din fotoliu, nu doar pe ale celui de pe canapea. Și nu are cum să nu îți rămână în minte crezul său terapeutic: „Am ales să te ascult cu deschidere, să te înțeleg cognitiv, să empatizez emoțional, să fiu cu tine în văgăuna ta.”