Oscar si Tanti Roz ilustratie

Când teatrul devine exercițiu de luciditate: „Oscar și tanti Roz”

O recenzie de Violeta Stanciu

Privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru ultima oară – ne îndeamnă, cu o înțelepciune tulburătoare, Oscar, un copil de numai zece ani care își trăiește ultimele zile într-un salon de spital.

Spectacolul „Oscar și tanti Roz”, pus în scenă la Teatrul din Buzunar, adaptare după romanul lui Éric-Emmanuel Schmitt, impresionează, înainte de toate, prin interpretarea celor doi actori, Isabela Oancea și Radu Decianu. Dacă în cazul Isabelei Oancea publicul era deja obișnuit cu o interpretare ireproșabilă, surpriza plăcută vine din partea tânărului și foarte talentatului Radu Decianu, care se identifică profund cu personajul, exprimând emoții dintre cele mai variate – de la dezamăgire și speranță până la entuziasm și o tristețe profundă.

Privită ca o formă de conștientizare și, poate, de desensibilizare în fața unei realități dureroase, piesa – cel puțin în interpretarea scenică propusă de Teatrul din Buzunar – aduce în prim-plan aspecte delicate ale luptei cu boala: relația cu familia atunci când finalul devine previzibil, calitatea vieții în ultima etapă și oamenii pe care îi vrei alături în marea trecere. În acest context, îmi  vine în minte replica dintr-un film pe aceeași temă: „Tu cu cine vrei să mori?”. O întrebare incomodă, dar esențială, capabilă să ne clarifice relațiile și valorile.

În sala Teatrului din Buzunar s-au aflat spectatori de toate vârstele: unii și-au șters discret lacrimile apărute în colțul ochilor, alții și-au purtat tristețea la vedere. Însă puțini au părăsit sala fără un gând profund sau fără dorința de a privi lumea, măcar pentru o vreme, ca și cum fiecare zi ar fi ultima.

Gândul meu se îndreaptă inevitabil și către actori: cât de dificil este să ieși dintr-un rol atât de apăsător? Ce rămâne în tine din povestea pe care o interpretezi și cum reușești să te desprinzi de ea?

Nu știu când va reveni „Oscar și tanti Roz” pe scena Teatrului din Buzunar, însă un lucru este cert: este un spectacol care nu ar trebui ratat.

When Theatre Becomes an Exercise in Lucidity: Oscar and the Lady in Pink

Look at the world every day as if you were seeing it for the last time” — this is the unsettlingly wise invitation offered to us by Oscar, a child of only ten years old who is living his final days in a hospital ward.

The performance Oscar and the Lady in Pink, staged at the Pocket Theatre, an adaptation of Éric-Emmanuel Schmitt’s novel, impresses above all through the performances of the two actors, Isabela Oancea and Radu Decianu. While audiences were already accustomed to Isabela Oancea’s impeccable acting, the pleasant surprise comes from the young and very talented Radu Decianu, who identifies deeply with his character, expressing a wide range of emotions — from disappointment and hope to enthusiasm and profound sadness.

Seen as a form of awareness and, perhaps, desensitization in the face of a painful reality, the play — at least in the stage interpretation proposed by the Pocket Theatre — brings to the forefront delicate aspects of the struggle with illness: the relationship with family when the end becomes predictable, the quality of life in its final stage, and the people you want by your side in the great passage. In this context, a line from a film on the same theme inevitably comes to mind: “Who do you want to die with?” An uncomfortable yet essential question, capable of clarifying our relationships and values.

The audience at the Pocket Theatre included spectators of all ages: some discreetly wiped away tears gathering at the corners of their eyes, others carried their sadness openly. Yet few left the hall without a profound thought or without the desire to look at the world — at least for a while — as if each day were the last.

My thoughts inevitably turn as well to the actors: how difficult is it to step out of such a heavy role? What remains within you from the story you embody, and how do you manage to detach yourself from it?

I do not know when Oscar and the Lady in Pink will return to the Pocket Theatre’s stage, but one thing is certain: it is a performance that should not be missed.

Quand le théâtre devient un exercice de lucidité: Oscar et la Dame rose

Regarde le monde chaque jour comme si tu le voyais pour la dernière fois » — nous invite, avec une sagesse troublante, Oscar, un enfant de seulement dix ans qui vit ses derniers jours dans une chambre d’hôpital.

Le spectacle Oscar et la Dame rose, mis en scène au Théâtre de Poche, adaptation du roman d’Éric-Emmanuel Schmitt, impressionne avant tout par le jeu des deux comédiens, Isabela Oancea et Radu Decianu. Si, dans le cas d’Isabela Oancea, le public était déjà habitué à une interprétation irréprochable, la bonne surprise vient du jeune et très talentueux Radu Decianu, qui s’identifie profondément à son personnage, exprimant une palette d’émotions des plus variées — de la déception et de l’espoir jusqu’à l’enthousiasme et une profonde tristesse.

Envisagée comme une forme de prise de conscience et, peut-être, de désensibilisation face à une réalité douloureuse, la pièce — du moins dans la lecture scénique proposée par le Théâtre de Poche — met en lumière des aspects délicats de la lutte contre la maladie : la relation avec la famille lorsque la fin devient prévisible, la qualité de vie dans sa dernière étape et les personnes que l’on souhaite avoir à ses côtés lors du grand passage. Dans ce contexte, me revient en mémoire une réplique d’un film abordant le même thème : « Avec qui veux-tu mourir ? ». Une question inconfortable, mais essentielle, capable de clarifier nos relations et nos valeurs.

Dans la salle du Théâtre de Poche se trouvaient des spectateurs de tous âges : certains essuyaient discrètement les larmes apparues au coin des yeux, d’autres affichaient ouvertement leur tristesse. Mais rares sont ceux qui ont quitté la salle sans une pensée profonde ou sans le désir de regarder le monde, au moins pour un temps, comme si chaque jour était le dernier.

Ma pensée se tourne inévitablement aussi vers les acteurs : combien est-il difficile de sortir d’un rôle aussi lourd ? Que reste-t-il en soi de l’histoire que l’on incarne et comment parvient-on à s’en détacher ?

Je ne sais pas quand Oscar et la Dame rose reviendra sur la scène du Théâtre de Poche, mais une chose est certaine : c’est un spectacle à ne pas manquer.