O recenzie de Violeta Stanciu, psiho-oncolog

Cartea doamnei profesoare Laila Chitic, Puzzle Cancer, reprezintă o cale și o călătorie. Este o cale, o manieră de a aborda boala – cu ironie și umor –, dar și o călătorie, anume călătoria unei eroine care se confruntă cu forțele răului și iese învingătoare.

Boala despre care scrie autoarea aduce cu sine o seamă de pierderi pe multiple planuri, iar din acest motiv specialiștii au identificat în parcursul acesteia aceleași etape despre care vorbește Elisabeth Kübler-Ross în privința doliului: negarea, furia, depresia, negocierea și acceptarea.

Negarea este exprimată în carte prin deruta inițială: „Nu mă dezmeticisem de două săptămâni, de când aflasem diagnosticul, așa că trăiam o dedublare interesantă: îmi urmăream acțiunile, replicile, gesturile, ca și când vedeam o piesă ciudată, așteptând nerăbdătoare un deznodământ fericit (…)”. Planurile pentru perioada de pensie, așteptată cu interes, erau de mult făcute și includeau nenumărate călătorii în locuri frumoase, unele îndepărtate, altele familiare și dragi. Dar așteptările i-au fost spulberate și, în locul prețioasei perioade de călătorie în lume, s-a impus pe neașteptate un alt tip de călătorie – cea către sine, pentru a explora nebănuitele resurse interioare și adevărata putere în lupta cu boala.

Furia, cea de-a doua etapă, este îndreptată, în mod neașteptat și amuzant, către stat: „Eram furioasă, desigur, dar indignarea mea se îndrepta contra statului. Îmi ziceam că statul nenorocit s-a folosit de mine, care am muncit cu râvnă, iar ingratul de el vrea să mă omoare… ca să nu-mi plătească pensia!”.

Ceea ce nu iese la iveală nicio clipă este depresia, deoarece eroina stăpânește și folosește cu multă artă un mecanism de apărare ce se dovedește util în acest context: intelectualizarea emoției. Curiozitatea o însoțește deseori, ironia este o a doua natură, iar umorul – intrinsec multora dintre situații. Emoțiile sunt puse la zid, căci nu e timp pentru așa ceva. Ele iau forma pacientului plângăcios din salon, căruia îi spune în gând: „Taci odată, bărbat laș ce ești, nu te mai plânge ca o cârpă, respectă boala și durerea celorlalți, nu ești singurul suferind.” Ea nu se plânge deloc, ci duce lupta cu demnitate, însă are norocul și avantajul trăirii emoțiilor prin artă: scrie, citește, admiră albume de artă și călătorește cu mintea în cele mai frumoase cotloane ale lumii interioare. Menținerea în rațional și intelectual este evidentă în multe dintre etapele bolii.

De exemplu, nu acceptă somnifere, pentru că vrea să observe ce se întâmplă. Înainte de operație poartă o discuție cu rezidenta, dar, când tânăra dezvăluie latura tragică a poveștii pe care o spune, eroina trece de la inventarul cuplurilor tragice la cel al cuplurilor comice: „Cum în liceu a primit felicitări pentru un eseu cu Tristan și Isolda, Majnun și Layla, Romeo și Julieta, Siegfried și Kriemhilda… cum a fost lăudată pentru acel proiect despre interculturalitate… Tom și Jerry, Stan și Bran, Farfuridi și Brânzovenescu, am continuat în gând cu enumerarea cuplurilor, comice de astă dată, ca să înlătur amintirea nenorocirilor.” Totuși, nici tonul meditativ nu îi este străin, acesta alternând, pe alocuri, cu cel ironic: „De unde atâta curiozitate morbidă, de ce să mă intereseze ce-a zis X sau ce a spus Y? E dovedit, totuși, că fiecare moare singur (…)”.

Celelalte două etape, negocierea și acceptarea, se manifestă foarte repede, căci nici nu ar fi posibilă o luptă victorioasă în alte condiții. Abia din momentul în care acceptă că aceasta este noua realitate a vieții sale, pacientul oncologic poate să ducă o luptă concretă.

Deși fiecare cititor poate să își extragă propriile lecții din această carte, autoarea se adresează mai ales „celor ce se tem, celor ce speră, celor ce luptă”. Ei sunt cei care află, în primul rând, că nu există o cale bună sau rea de a te confrunta cu boala, ci există doar calea ta. În cazul de față, eroina mărturisește că a preferat să nu citească nimic despre boală. Trebuie să fi fost o mare provocare pentru o minte atât de curioasă.

Deși nu a citit nimic în domeniul acesta, comportamentul său poate fi folosit ca model într-un ghid al pacientului optimist. Și vorbim aici de optimismul realist. De pildă, practică restructurarea cognitivă, chiar dacă nu o numește astfel: „Voi spune că bucata verde nu e hrănitorul broccoli, ci o pilulă nemaipomenită, aducătoare de nenumărate beneficii.” Poate că boala este înspăimântătoare și te face să te gândești chiar și la dispoziții testamentare, dar există câțiva piloni pe care cel aflat în suferință se poate sprijini. Primul este încrederea în medici și în procesul de vindecare. Iar medicii descriși în carte sunt excepționali; ei înșiși dau încredere pacientei. Al doilea pilon este încrederea în puterea interioară, care ia aici forma unei mantre pe care eroina o rostește: „Întotdeauna ai fost optimistă, nu va fi greu, vei reuși, vei deveni învingătoare.” Iar al treilea pilon, tot interior, este convingerea că vei găsi o nouă modalitate de a privi viața, pentru că tocmai te-ai redescoperit. Ca în cazul încercărilor grele, eroina identifică însușiri de care nu era conștientă, precum răbdarea și toleranța. Boala poate fi, așadar, o șansă să faci lucrurile altfel, să trăiești diferit, să apreciezi ceea ce considerai că ți se cuvine, să te bucuri de fiecare clipă. Claritatea eroinei vine din modul foarte pragmatic în care privește lucrurile, convinsă fiind că nu ne ajută să ne concentrăm asupra a ceea ce nu putem face, ci asupra micilor victorii însemnate: „Ce mândră am fost când mi-am putut pune singură piciorul pe scaun ca să-mi trag ciorapii…”.

Multe fragmente din carte converg către ideea că, oricât de greu ți-ar fi, este important să rămâi în contact cu lucrurile care îți fac plăcere – literatura și pictura, în cazul acesta. Dar cel mai important rol dintre toate artele revine scrisului, acelui tip de scris terapeutic, care face lucrurile să pară mici (niște cuvinte pe foaie) și enorme totodată (chiar am trecut prin toate astea!).

Dincolo de funcția estetică a artei, autoarea a avut grijă și de latura utilă a scrierii sale, ultimele pagini fiind dedicate actului de clarificare atât de necesar în această confruntare. Printre lucrurile bune pe care le-a adus cancerul este amintită viața cu sens: „Parcă nu aș vrea să treacă zilele fără rost: să fac ceva ce mă bucură pe mine și îi fericește pe alții, să privesc florile, să zâmbesc oamenilor (…).”

Frumusețea, optimismul și utilitatea cărții Puzzle Cancer ne fac să privim cu recunoștință către autoare și să îi mulțumim atât pentru generozitatea de a fi împărtășit această experiență cu noi, cât și pentru speranța pe care o sădește în sufletul celor greu încercați.

„Nu contează ce va fi mâine ori la anul. Bucură-te acum, în această clipă!” Iar bucuria poate lua multe forme, mai ales pe aceea a unei lecturi profunde.