O scurta recenzie de Violeta Stanciu, psiholog

Tipare sociale și tipare emoționale într-o interpretare originală la „Teatru pe Țeavă”.

Într-o seară de august în care lumea e încă plecată în concediu, iar în oraș se mai derulează și alte evenimente, sala din Bălcescu 90 a fost neîncăpătoare, semn că „Teatrul pe Țeavă” și-a câștigat un binemeritat loc în peisajul cultural gălățean.

O echipă grozavă
S-a jucat „Ursul” de A.P. Cehov, în regia lui Ion Sapdaru, cu Petronela Buda, Răzvan Klop și Lică Dănilă, nume consacrate, care nu au nevoie de nicio prezentare.

Petronela Buda a fost acolo trup și suflet, versatilă și puternică, iar Răzvan s-a întrecut pe sine. Parcă niciodată nu l-am văzut atât de inspirat și creativ. A făcut personajul mult mai interesant, adăugându-i savoare. Să-i fi plăcut rolul în mod deosebit? În același timp, Lică Dănilă era suficient să apară în scenă ca să atragă privirile. A punctat, prin prezența sa, momentele cheie ale piesei și ale relației dintre cei doi.

Mască socială sau incapacitatea de a (se) ierta? Personajul feminin în dublă cheie
Rămasă văduvă, deși încă foarte tânără, Elena Popova își jelește soțul și promite că n-are să mai iasă din casă, nici n-are să mai lepede hainele de doliu vreodată, numai și numai pentru a-și dovedi loialitatea. Surprinzător este faptul că tot comportamentul acesta care presupune renunțarea la viață este menit doar să-și demonstreze sieși cât de bună este față de soțul infidel și neglijent. Femeia este pregătită să renunțe la sine pentru a arăta lumii calitățile și virtuțile ei. Evident, demonstrația ei nu folosește nimănui, iar eforturile bătrânului slujitor Luca de a o readuce la cele lumești rămân zadarnice. Ea crede cu tărie că atitudinea ei e cea justă, însă, în fond, nu face decât să se pedepsească pentru a fi ales un soț nepotrivit. Asta în cheie tragică. În cheie comică, nu este decât o femeie superficială, care pozează într-o văduvă îndurerată. De altfel, moșierul Smirnov, poreclit Ursul, observă imediat ipocrizia acesteia: o văduvă îndurerată care nu uită să se dea cu un ruj roșu. Durerea nu este pricinuită de văduvie. E furie mascată în doliu.

Misoginul își schimbă perspectiva
Dar cine este Ursul? Un moșier care îi împrumutase decedatului o sumă de bani, iar acum venise să o recupereze de la văduvă. Părerile lui despre femei, „ființe poetice”, dezvăluie misoginismul și bădărănia, însă în confruntarea cu tânăra văduvă începe să își arate și fragilitatea. Inițial se poartă autoritar cu ea, dorindu-și să obțină plata datoriei, lucru care nu i-a reușit cu ceilalți datornici. Până aici pare o victimă, dar se transformă într-un agresor în preajma femeii. Când ea ripostează și acceptă chiar să se dueleze cu el, Ursul își dă seama că o apreciază pe această femeie tocmai pentru că e diferită de celelalte. În fond, este atras de trăsăturile ei masculine: îl confruntă, nu cedează insistențelor lui de a-i plăti datoria, acceptă duelul cu pistolul.

Ce o face pe ea să se poarte diferit? La începutul piesei pozează în femeia vulnerabilă, suferindă și dezamăgită de comportamentul răposatului, ca ulterior să se angajeze într-un joc de putere cu moșierul creditor.

Și totul o ia de la capăt
Finalul piesei sugerează că între cei doi s-a înfiripat deja o poveste de dragoste, ce va fi urmată, probabil, de căsătorie. A ales Elena diferit? Își va păstra ea atributele pe care moșierul le-a văzut și care l-au determinat să se îndrăgostească de ea? Un amănunt mă face să mă îndoiesc. Femeia spune că i-a oferit soțului ei totul, inclusiv averea ei. Căsătorindu-se cu Smirnov (Ursul) îl salvează (și) pe acesta de sărăcie, căci urma să îi fie executată moșia dacă nu își plătea datoriile.

Spectacolul din sală
S-a râs mult în sală, pe diferite tonuri: actoricesc-apreciativ (colegii de breaslă), din gâtlej, demonstrativ (spectatorii entuziaști), cu înțelegere mai profundă (în colțul gurii) sau chiar cu furie deghizată în amuzament („Îți arăt eu ție” – amenințare la adresa lui Clopoțel când rostea tirada misogină).

Nu știu când a trecut timpul, pentru spectatori a fost firesc și plăcut totodată, dar n-am putut să nu mă gândesc cât de mult au dăruit oamenii aceștia într-o singură oră din viața lor.