Known for his intense blue eyes and rapid-fire speech, Mr. Salgado was remembered by his colleagues as a champion of documenting the human condition who respected the people he photographed.

In the 1980s, German paleontologist Markus J. Poschmann discovered an archaic creature in a sandstone quarry, the only one of its kind left on Earth, which he named Pruemopterus salgadoi, a tribute to the great photographer.

While preparing the “Genesis” project, Sebastião Salgado met the Awá tribe in the remote Amazon. Filmmaker Wim Wenders, author of the documentary “Salt of the Earth” about Salgado’s work, explains his relationship with the work and the creator: “. One could say that, after the terrible experiences he lived in Rwanda and the extraordinary horrors he witnessed, which affected him so deeply that he considered giving up photography, the reforestation program undertaken in Brazil and its almost miraculous results had a “happy ending” for Sebastião. This is why he not only dedicated his last great work, Genesis, to nature, but also why nature allowed him not to lose faith in humanity”. And the same famous German filmmaker Wim Wenders confessed: “. He spends a lot of time in each place he photographs. He lives among the people. He makes friends with them. He participates in their lives as much as possible. And he has compassion. He does his job for these people. To give them a voice. „Real-time footage and documentary-style photography don’t convey the same feelings. The more you try to find the perfect frame, to tell a situation in the best possible way, the more you struggle to find a specific language.”

Once, Sebastião Salgado, the photographer of the poor, agreed to sell a photograph of himself and sign a luxury product, on a bottle of champagne for 220 euros. The French publication “Libération” investigated. Vitalie Taittinger, artistic and marketing director of the famous brand from Reims explained: “We were not looking for a famous artist on the art market, with ego problems and anxieties, but rather someone who has left his mark on the history of art, who has reached a form of maturity and wisdom. For him (S. Salgado), champagne is not a luxury idea. He told us: It is a celebration, a small accessible happiness that everyone can hope to drink one day”.

When asked why he made this advertisement, Sebastião Salgado said: “Yes, this bottle is a promotion for a project that we will sell in a limited series. Advertising, as you say. But this is nothing new for me! When I worked at Magnum (from 1979 to 1994), I did campaigns for Volvo in England, for Silk Cut cigarettes. I also took photos for Renault 14, in an arena near Arles.

Well, because sometimes I need to live and finance other projects”.

Salgado’s future vision? : “I don’t think photography will last more than twenty or thirty years, we will move on to something else. Photography is almost finished, because what we see on mobile phones is not photography. Photography has to materialize, it has to be printed, seen, touched, like in the past, when parents made photo albums with their children.” He confesses that he does not have a computer.

In 1998, Salgado and his wife, Lélia Wanick Salgado, worked to reforest and biologically regenerate a vast area of ​​Brazil, a highly successful nature conservation project.

And finally, so that this documentary synthesis reaches diversity, we can also mention the fact that the brilliant Salgado also had critical opinions of his concepts. The New York Times presents the controversies through texts written by Susan Sontag who called him „a photographer specializing in world misery”, whose work „has been the main target of the new campaign against the inauthenticity of beauty.”; another comment, published in The New Yorker and signed by Ingrid Sischy, tells us that: Salgado’s work was „oversimplified”, „heavy-handed” and, ultimately, ineffective. „To aestheticize tragedy”, she said, „is the quickest way to anesthetize the feelings of those who witness it. Beauty is a call to admiration, not to action”. Another critical opinion is that of Chris Wiley: “If you believe that difficult truths should only be conveyed in their rawest, most direct form (which is, of course, simply another form of artifice), then Salgado’s stunning images are not for you.”

Sources: publicdelivery.org/sebastiao-salgado ; fotograficamente/facebook; Twitter; snopes.com; Handy și colab. Reflecții într-un ochi de sticlă: Lucrări din Colecția Centrului Internațional de Fotografie, New York: Bulfinch Press în asociere cu Centrul Internațional de Fotografie, 1999; The Guardian; The New York Times; artnet.com; Wikipedia; SFMOMA.org; Wim Wnders in Brasil.El Pais; liberation.fr

Sebastião Salgado, Un fotograf în căutarea Paradisului pierdut (2)

Cunoscut pentru privirea sa intensă, cu ochi albaștri, și pentru felul său rapid de a vorbi, domnul Salgado a fost amintit de colegii săi ca un apărător al documentării condiției umane, care respecta oamenii pe care îi fotografia.

Paleontologul german Markus J. Poschmann în anii 1980 a descoperit într-o carieră de gresie, o fiinţă arhaică, singura de acest tip rămasă pe Pământ şi care a fost botezată Pruemopterus salgadoi, un omagiu adus marelui fotograf.

În timp ce pregătea proiectul „Genesis”, Sebastião Salgado a întâlnit tribul Awá din îndepărtatul Amazon. Cineastul Wim Wenders, autorul documentarului „Sarea Pământului” despre opera lui Salgado, explică relația sa cu opera și cu creatorul“. Se poate spune că, după experiențele teribile pe care le-a trăit în Rwanda și ororile extraordinare la care a fost martor, care l-au afectat atât de profund încât a luat în considerare renunțarea la fotografie, programul de reîmpădurire întreprins în Brazilia și rezultatele sale aproape miraculoase au avut un „final fericit” pentru Sebastião. Acesta este motivul pentru care nu numai că și-a dedicat ultima mare operă, Geneza, naturii, ci și pentru care natura i-a permis să nu-și piardă încrederea în umanitate”. Şi tot celebrul cineaste german Wim Wenders mărturisea: “Petrece mult timp în fiecare loc pe care îl fotografiază. Trăiește printre oameni. Se împrietenește cu ei. El participă la viața lor cât mai mult posibil. Și are compasiune. Își face treaba pentru acești oameni. Pentru a le da o voce. Imaginile în timp real și fotografiile în stil documentar nu transmit aceleași sentimente. Cu cât te străduiești mai mult să găsești cadrul perfect, să spui o situație în cel mai bun mod posibil, cu atât te chinui mai mult să găsești un limbaj specific”.

Odată, Sebastião Salgado, fotograful săracilor, a acceptat să-şi vândă o fotografie şi să semneze pe un produs de lux,  o şampanie de 220 de euro sticla. Publicaţia  franceză “Libération” a anchetat. Vitalie Taittinger, director artistic și de marketing al celebrului brand din Reims a explicat: “Nu căutam un artist de renume pe piața de artă, cu probleme de ego și anxietăți, ci mai degrabă pe cineva care și-a pus amprenta asupra istoriei artei, care a atins o formă de maturitate și înțelepciune. Pentru el (S. Salgado), șampania nu este o idee de lux. Ne-a spus: Este o sărbătoare, o mică fericire accesibilă pe care toată lumea poate spera să o bea într-o zi”.

Răspunzând la întrebarea legată de ce a făcut această reclama, Sebastião Salgadoa spus: “Da, această sticlă este o promoție pentru un proiect pe care îl vom vinde într-o serie limitată. Publicitate, cum spui. Dar asta nu e nimic nou pentru mine! Când am lucrat la Magnum (din 1979 până în 1994), am făcut campanii pentru Volvo în Anglia, pentru țigările Silk Cut. Am făcut și fotografii pentru Renault 14, într-o arenă de lângă Arles.

Păi, pentru că uneori am nevoie să trăiesc și să finanțez alte proiecte”.

Viitorul văzut de Salgado: „Nu cred că fotografia va rezista mai mult de douăzeci sau treizeci de ani, vom trece la altceva. Fotografia este aproape terminată, pentru că ceea ce vedem pe telefoanele mobile nu este fotografie. Fotografia trebuie să se materializeze, trebuie imprimată, văzută, atinsă, ca înainte, când părinții făceau albume foto cu copiii lor.” El mărturisește că nu are calculator.

În 1998 Salgado împreună cu soţia sa, Lélia Wanick Salgado au lucrat pentru împadurirea şi regenararea biologică a unei vaste zone din Brazilia, un proiect de mare succes în conservarea naturii.

Şi în încheiere, ca această sintetică documentare să atingă diversitatea, putem menţiona şi faptul ca genialul Salgado a avut şi păreri critice ale conceptelor sale. New York Times prezintă controversele prin textele scrise de Susan Sontag care l-a numit „un fotograf specializat în mizeria mondială”, a cărei operă „a fost ținta principală a noii campanii împotriva neautenticității frumosului.” Un alt comentariu apărut în The New Yorker şi semnat de Ingrid Sischy, ne transmite că: opera lui Salgado a fost „suprasimplificată”, „cu mână grea” și, în cele din urmă, ineficientă. „A estetiza tragedia”, a spus ea, „este cea mai rapidă modalitate de a anestezia sentimentele celor care sunt martori la ea. Frumusețea este o chemare la admirație, nu la acțiune”. O altă părere critică este cea a lui Chris Wiley: “Dacă credeți că adevărurile dificile ar trebui să fie transmise doar în forma lor cea mai brută, mai directă (care este, desigur, pur și simplu, o altă formă de artificiu), atunci imaginile uimitoare ale lui Salgado nu sunt pentru voi”.