Ce faci cu secretul tău?

Violeta Stanciu, psihoterapeut sistemic de cuplu și familie, psiho-oncolog

Din punct de vedere psihologic, răspunsul la întrebarea – problemă „să spui sau să nu spui” este categoric da, după cum ne arată și psihogenealogia. Un secret, oricât de bine păstrat, alterează autenticitatea comportamentului, generează sentimente de vinovăție și chiar afectează destinele generațiilor următoare. De celemai multe ori secretul iese cu forță la suprafață, parcă din neant, la două-trei generații distanță, sub forma unor credințe limitative puternice sau a unor comportamente nejustificate.  Evident, este extrem de important când și cum dezvălui lucrurile. Dacă le dezvălui prea devreme, e posibil ca cel care primește adevărul să nu fie pregătit pentru el; dacă dezvălui prea târziu, spre finalul vieții, apare riscul de a nu mai avea timp să îți reorganizezi viața și să îți reconstruiești relațiile. Prin urmare, dezvăluirea trebuie să fie atent orchestrată, sugerează Hanna Botta încă din primele pagini ale romanului său:

„Să spui sau să nu spui? Și uite-așa ne învârtim în cerc…

Dar la fel de important e: când spui? Că nu-i totuna să îți recunoști «făcuta» imediat ce s-a întâmplat sau când e deja prea târziu și ai dat totul peste cap. Ca mine acum.

Apoi: cui și cât, ce și cum spui sunt întrebări secundare, dar la fel de importante, zic eu.”

Reflecțiile aparțin lui Alex, personajul adolescentin al cărții, care poartă cu sine consecințele nespunerii secretului în familia sa. La fel de bine ar putea fi, însă, cuvintele Varvarei, bunica tânărului, femeia care  a dus cu sine un secret decisiv în formarea propriei fiice și a nepotului său.

Teoretic, secretul este menit să protejeze o persoană, căreia îi este rușine de ceea ce s-a întâmplat sau care se teme de blamul social, ori care e atât de rănită, încât  o dezvăluire ar presupune o retraumatizare, dar în esență el, secretul, sapă adânc și destabilizează. Ce aduce cu sine păstrarea unui secret însemnat? Vinovăție, lipsă de autenticitate, incapacitatea de a trăi plenar și de a-ți atinge potențialul maxim, alegeri inadecvate, blocajul în gânduri precum „nu sunt suficient de bun”, „nu merit iubire” etc.

Cartea Hannei Botta, „Să spui sau să nu spui” (Editura Polirom, 2024), e atât de complexă și de bogată în teme psihologice, încât e foarte dificil să pornești analiza de undeva și să ții un fir roșu, pentru că, în fond, sunt o mulțime de astfel de fire care, invitabil, se împletesc.

Varvara și fetele ei

Varvara este personajul central, dar ea este  simbolul Mamei și în jurul ei se organizează toate celelalte personaje, mai ales cele feminine.  Acesta este romanul Femeii, personajele masculine fiind mai puține la număr și sumar conturate, cu excepția lui Alex,  crescut de bunica sa, copil încă, având totuși o șansă de a se salva prin relația cu tatăl său.

E un roman despre Femeia Puternică, femeia care transformă mediul în jurul ei, ia decizii, crește copii, face carieră, călătorește, emigrează și se întoarce, devine religioasă, regresează la bătrânețe. E cartea ipostazelor feminine, a numeroase alter-ego-uri ale bunicii.

Boala e o temă discret abordată, dar prezentă în două generații și justificată psihologic:  Crina mănâncă emoțional, iar Tina face diabet la o vârstă foarte mică. Impresionant este faptul că amândouă reușesc să controleze lucrurile, pentru că ele au preluat totuși tiparul mamei Varvara, acela al femeii puternice care  știe că poate să devină stăpâna propriei vieți. Puterea poate fi însă o binecuvântare și un blestem totodată. Elena are puterea de a se desprinde de trecut, de tiparele familiale, și de a crește, de a deveni autentică, de a-și asuma viața și relațiile interumane.

Dar „puterea” pe care crede Crina că o deține e total diferită, căci generează restricția nedreaptă pentru Alex, anume de a nu-și cunoaște tatăl. Și ea se consideră „puternică”, dar efectele acestei puteri răpesc etape însemnate din dezvoltarea unui copil. Varvara, pe de altă parte, își construiește „puterea” de mică, după moartea mamei sale, când tatăl ei se recăsătorește și se conectează emoțional cu noua familie. Varvara „învață” două lucruri însemnate pentru viață: că trebuie să se descurce singură și că nu se poate baza pe bărbați.

Paternitatea și infidelitatea

Varvara trăiește dezamăgire după dezamăgire, căci alege mereu greșit: primul bărbat din viața ei o desconsideră, al doilea se dovedește a fi necugetat, iar al treilea alcoolic.  Nici un bărbat nu îi este alături așa cum ar fi meritat o femeie foarte frumoasă și foarte deșteaptă. Elena, fiica cea mare a Varvarei, pare că trăiește o poveste de iubire, dar soțul ei se implică emoțional într-o altă relație, nu înainte de a-și dovedi caracterul similar cu al lui Vasile Ardelean, tatăl Elenei, bărbat dornic să petreacă și să fie mereu înconjurat de oameni care  îl admiră.

Crina, fiica neștiută a lui Fritz,  naște un copil pe care îl ține departe de tatăl său și căruia nu îi dă prilejul să îl cunoască decât la adolescență, și  doar după ce îi  este dezvăluit adevărul despre propriul ei tată.

Deloc surprinzător, Alex are o relație cu o femeie căsătorită și infidelă, alegând, așadar, după un tipar intuit.

Secretul atât de bine păstrat se concentrează în jurul Crinei, fiica cea mică a Varvarei, copil rezultat din relația extraconjugală a femeii cu Fritz, poate de aceea acest personaj poartă cele mai multe „măști” generate de evenimentele nefaste (ca să nu le numim neapărat traumatizante) și are niște rigidități ca niște bastioane în spatele cărora crede că se apără, dar , în esență, se pierde pe sine. „Puterea” ei este doar apărare construită în ani buni de viață.

Mama care eșuează

Crina eșuează ca mamă, cel puțin așa pare din ceea ce povestește Alex, care se tot întreabă dacă ar trebui să îi spună sau nu mamei sale ce simte el și ce face. Crina eșuează și ca fiică, neputând să o ierte pe Varvara pentru faptul că nu i-a spus la timp adevărul despre tatăl ei. Crina eșuează ca parteneră, pentru că nu poate să ducă relația sa într-o nouă etapă. Într-un fel, Crina nu reușește să iasă de sub masă, acolo unde Elena îi punea jucării și îi dădea pâine cu untură.

Pe de altă parte, Elena trece printr-un proces terapeutic și se eliberează de tiparele familiale. Evoluează, își schimbă atitudinea față de viață, are o relație bună cu nepotul ei, Alex, și își construiește o relație și cu propria fiică. Este cel mai dinamic și cel mai adaptat personaj, iar lucrul acesta se datorează, poate, întâlnirii cu un psiholog la momentul potrivit. Prietena psiholog, cărțile de dezvoltare personală, personalitatea ei – toate acestea o salvează pe Elena de femeia puternică, dar statică și încremenită, care ar fi putut să fie.

„Eram uimit ce lejer vorbește Elena despre fiica ei, fără patimă, aproape râzând, fără s-o certe, fără să țipe sau să-și arate disprețul, cum eram eu obișnuit. La ei în casă era voie să se abordeze orice temă, căci nu era valabilă porunca disimulării.”

Romantismul virtual

Romanul se deschide și se închide cu Alex, adolescent care trăiește cu mama, nu își cunoaște decât recent tatăl și are grijă de bunica maternă, cea care l-a și crescut. El trăiește o poveste de iubire interesantă, cu o tânără vietnameză despre care nu știa că este căsătorită.

Romantismul iubirii care nu se poate manifesta într-o societate dură, cu neajunsuri materiale serioase, în care el e întreținut mai mult de bunica, iar ea lucrează mare parte din timp ca să câștige bani, este transpus în jocurile pe calculator, căci cei doi împărtășesc aceeași pasiune menită să îndepărteze și barierele de limbă. Mai mult de atât, personajele din joc sunt aduse în planul real , cei doi tineri contopindu-se  intr-u fel de virtualitate reală. Erotismul acesta virtual  e o poartă deschisă către un nou mod de a ne reprezenta  sentimentul de iubire.

„Oare eram îndrăgostit de slăbănoaga vietnameză? În orice altă zi, întrebat fiind, aș fi răspuns cu un «nu» hotărât, dar în noapte aceea, fără nici un alt gând decât sinceritatea față de mine însumi, fără să caut să fiu altcineva decât sunt, fără să caut protecții și gânduri salvatoare – poate deschiderea Elenei m-a scăpat de o parte din balastul falsității pe care-l căram cu mine -, am ridicat din umeri și mi-am zis: și ce dacă?”

Deși cartea se încheie cu aceeași dilemă surprinsă în titlu („Nu-mi dau seama cum e mai bine în viață: să spui sau să nu spui…”), mesajul se conturează prin intermediul personajului Alex. Datorită dezvăluirii secretului de către Varvara, el poate să își cunoască tatăl și să construiască o relație cu acesta. Mai mult de atât, Alex beneficiază de îndrumarea Elenei, mătușa mentor și model pentru ce înseamnă „să spui”.

Mie mi se pare clar: trebuie să spui (cel puțin psihologului / psihoterapeutului sau mai ales lui), dar când spui și cum spui devine un act de iubire  și de prețuire față de tine și față de cei din jur.