GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

Între tandreţe şi furie: Jurnal de fotografie

 

 

Motto:

Cred că poţi să fii fotograf şi aici, ca mai oriunde, mai mult din întîmplare şi pasiune decât altfel. Sunt momente când apuci să simţi mirosul peliculei în aparatul de filmat sau al filmului scos din fixator… şi calea, dintr-o dată, ţi se luminează… Există un miraj al imaginii, şi dacă genele se potrivesc, mariajul poate fi de nedespărţit.

(Dinu Lazăr, într-un interviu din 2004)

Absolvent al  Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, Dinu Lazăr este unul dintre cei mai prestigioşi artişti fotografi din România, cu multiple realizări locale şi internaţionale. Pe lângă fotografie, activitatea sa este extinsă spre mentorat şi promovare culturală.

Om extrem de atent şi sensibil, domnul Dinu Lazăr, este şi un cronicar, încercând să nu se lase rănit de fisurile existenţialiste ale faptului divers, dar care nu îl lasă niciodată indiferent, arta sa devenind o voce a memoriei şi conştiinţei. Prezentăm aici câteva pagini din jurnalul său fotografic,  imagini şi texte care desluşesc (uneori fără o aparentă spectaculozitate dar cu o imensă generozitate) sensurile vieţii având impregnate miracolul sincerităţii şi o inocenţă infinită.

Atât fotografiile cât şi textele îi aparţin integral lui Dinu Lazăr fiind reproduse aidoma.

 

Between tenderness and anger: Photo diary

Motto:

I think you can be a photographer here too, as anywhere else, more by chance and passion than otherwise. There are times when you can smell the film in the camera or the film removed from the fixer… and the path suddenly lights up… There is a mirage of the image, and if the lashes match, the marriage can be inseparable. 

(Dinu Lazăr, in a 2004 interview)

Graduate of the Institute of Theater and Cinematography „I.L. Caragiale ”from Bucharest, Dinu Lazăr is one of the most prestigious photographers in Romania, with multiple local and international achievements. In addition to photography, his activity is extended to mentoring and cultural promotion.

An extremely attentive and sensitive man, Mr. Dinu Lazăr, is also a chronicler, trying not to be hurt by the existentialist cracks of the diverse fact but which never leaves him indifferent, his art becoming a voice of memory and consciousness. We present here a few pages from his photographic diary, images and text that discern (sometimes without an apparent spectacle but with immense generosity) the meanings of life with the miracle of sincerity and infinite innocence.

Both the photos and the texts belong entirely to Dinu Lazăr, being reproduced in the same way.

****

 

Pe la inceputul anilor 1970 era o linie de tramvai pe care mai mergeau inca vagoane Thompson din 1936… liniile 6 si 10 aveau aceste vagoane din lemn, cu multe accesorii de bronz inauntru.

Tramvaiul venea pana la Nuferilor, actuala Berthelot, langa liceul Balcescu, acum Sava.

Si in tramvaiul ala m-am suit sa merg pana la un coleg care statea la gara sa reparam un casetofon.

Eram tare gomos, aveam un aparat de fotografiat rusesc, Kiev 80, copie a Hasselbladului, si normal ca faceam probe si fotografiam tot ce misca.

Ma sui in tramvai… la clasa întâi. 30 de bani.

Vagonul urmator era clasa a 2-a, 25 de bani, dar riscai sa dai de golăneți pe acolo așa că nu m-am zgârcit la 5 bani.

Vagonul gol… si in față o fata foarte foarte frumoasa cu un geamantan.

Normal ca am facut o imagine… aparatul asta avea vizare pe sus, te uitai de sus pe un geam mat, boierie când voiai sa fotografiezi fara sa fii vazut.

La declansare insa, belea.

V-am spus ca era sovietic? Apăsai pe declanșator, două voleuri se deschideau, obiectivul zdrang inchidea diafragma, in timpul asta zbârrr oglinda – ca era reflex – o zbughea in sus, apoi obturatorul cu perdea mecanica expunea filmul zmmmaxvvvj, asa ceva, si gata poza.

Ca sa mai vezi ceva trebuia armat dar era riscant.

Normal ca disparea romantismul si surpriza dar macar aveai o poza.

Ideal era sa declansezi cand tramvaiul opreste ca sa o zbughesti când se deschide usa sa nu îți cadă aparatul daca primesti un geamantan in cap.

Culmea este ca am cunoscut-o cam la o jumătate de an absolut intâmplător pe fata asta… mi-a povestit că ducea o mașină de scris într-un geamantan la o mătușă și a crezut că a fotografiat-o Securitatea… nu a dormit câteva zile.

Cam astea erau coordonatele în care ne mișcam.

Orice fâceam nu era bine sau făcea vrjjjklapsk.

Najpa.

 

 

1981, undeva sub str Uranus in Bucuresti.
Grup de cetățeni refractari la politica PCR, și care se pare ca nu prea iubeau pe iubitul fiu al poporului și pe tovarașa doctor academician, nemulțumiți ca li s-a darâmat casa cu buldozerul, păzind in frig ultimele resturi să nu le fure nepalezii.

 

 

1982.

Nikon F2 & Nikor 2,5/105

Azopan 24.

Două suflete cu care am respirat cândva la unison.

 

 

Fapte diverse… ce cumplit.

În septembrie 2013:

”Actorul Constantin Ghenescu, in varsta de 69 de ani, a fost gasit mort joi, in locuinta sa din Piatra-Neamt, cauza decesului fiind mai multe rani provocate prin injunghiere

Potrivit anchetatorilor, Botezatu, un individ condamnat de mai multe ori in trecut pentru furturi si talharii, a pandit momentul in care Constantin Ghenescu a scos bani de la bancomat si l-a urmarit pe actor pana in locuinta lui situata intr-un bloc din cartierul Precista din Piatra Neamt. A intrat in locuinta acestuia si, pentru ca a refuzat sa-i dea banii, criminalul l-a lovit pe Ghenescu, de mai multe ori, cu un cutit in zona gatului. Criminalul a furat apoi 900 de lei si a plecat.”

 

 

“I want to stay as close to the edge as I can without going over. Out on the edge you see all kinds of things you can’t see from the center.”

― Kurt Vonnegut

 

“The pictures are there, and you just take them.”

Robert Capa

 

 

O familie la Canalul Dunare – Marea Neagra.
1978 sau asa ceva.
Era deja frig in acel octombrie si afara ploua cu și în draci.
Tovarașul brigadier Avram, un om blajin care număra camioanele cu ciment, și soția lui Florica, o specialistă senzaționala în tot felul de ceaiuri și în prăjit ghinda și grâu și năut… făcea din muci o cafea ca aia braziliană de i se dusese buhul trei vagoane in susul și în josul liniei…
Da, locuiau în niște vagoane trase pe o linie la Castelu.
In spate băiatul lor prepara o foaie de placaj să pună pe o laterală a vagonului, cam intra apa de la ploaie pe acolo.
Deci tabla era mai greu de gasit.
Nici coceni sa faci focul nu prea erau.
O caramidă cu niște sârmă băgată la curent se numea fericire.
Asta e.

 

 

Ca orice fotograf bătrân, am multi amici, din Australia si America de Sud pana mai către Europa.

Si am un amic si in Taiwan.

Vede el ca am pus niste poze facute cu un anume aparat pe un grup dedicat si zice… am un butonaș care se pune pe declanșator, vrei sa îți trimit așa ceva? O sa ai o declansare mult mai fina, ca aparatul ala nu are stabilizare.

Ii spun ca nu folosesc zbange d-astea, el nu si nu, si mi-l trimite.

Imi da si un cod de urmarire, un tracking number, cu care vezi unde e butonașu.

Bun… și ajungem la subiectul istoriei.

Butonashu strabate planeta, Taipei – Hong Kong – Leipzig – Bucuresti, in fix 36 de ore.

Adica sa zicem 14.000 km impartit la 36, vine aproximativ 400 km pe ora.

Asta e, escale, aia aia.

Ajunge butonashu la Bucuresti.

Si face 10 zile intre Otopeni si Bucuresti.

Sunt 15 km… impartit la 10 zile… vine butonashu fluierănd melodii populare cu cativa de metri pe ora.

Deci care e chestia… ce voiam sa va spun…

Asta e diferenta exacta si de necontestat dintre ei si noi, dintre restul lumii si noi.

400 km pe ora contra cativa m pe ora.

Atâta se poate.

Dar avem si motiv de bucurie.

Bine ca a ajuns!

 

 

Anii 1980.
Toamna.
Bâlci spre Târgoviște.
Teleul ala rusesc cu oglinda, MTO 500 si Azopan NP27 care era chiar un film bunicel

 

 

anii 1970, prin Herastrau.
Da, Robert Capa avea dreptate:
“If your pictures aren’t good enough, you aren’t close enough.”
Aveam o plasa de cumparaturi si in plasa invelit neglijent un aparat foto Kiev – nu se vedea nimic, erau in plasa ai si rufe murdare, tot tacâmul.
Avea un intarzietor de 10 secunde, reglam totul la distanta si apasam pe declansator, lasam plasa jos si aveam 10 secunde timp sa ma pozitionez sa fac poza.
Apoi o tundeam si tot asa.
Important era sa stau cât mai aproape de mușterii când fotografiez și și mai important era să nu se prinda.

 

 

Costinesti, seara, Hasselblad SWC si trepied, Azo NP21, 1980 sau pe acolo.

Print pe hartie Azo mata, virata cu crom.

 

 

Foaie verde vine toamna, eram candva prin 1980 pe la Targu Mureș și zice tata Marx, fotograful Iosef Marx adica, la care mergeam sa beau cate o cafea – ungurii aveau cafea incă – no hai la institutul de teatru sa facem niste poze.

Dar nu stiu pe nimeni acolo, ne dau aia afara si n-am nici salteaua să cad pe ceva moale la mine, spun eu.

Lasă ca tu vii cu mine saltea nu trebe la noi, zice tata Marx.

Si am fost.

A fost una dintre cele mai dementiale dupa amieze din acele timpuri.

Și am baut și cafea.

Nu știu dacă va vine să credeți, mergeam cu Trabantul la Târgu Mureș destul de des numai ca să beau o cafea cu fotoclubiștii de acolo, să simt fotografia la un milion de grade.

Ce discuții, ce cultură, ce imagini am văzut.

Era altă lume. Altă stare.

Asta e.

 

 

într-un alt septembrie, acum 40 de ani, la Costinesti.

Ma fredonam pe malul marii, venisem cu Trabantul de dimineata si nema răsărit pe motiv de cerul acoperit si eu aveam un Exakta Varex cu Flektogonul de 20mm in mână, pur si simplu ca sa ma țin de ceva.

Și apare un domn, îmbrăcat într-un costum din anii 50, plimbându-se agale pe nisip.

Am încercat să stau de vorbă cu el, mi-a spus ca ”a ieșit azi” după 20 de ani și că a venit la mare și ca nu îi place sa fie fotografiat.

Eu eram un cretin la ora aia, care nu avea nici o problemă să nu respecte intimitatea cuiva sau să lase lumea in pace.

Ar fi multe de povestit. Omul se schimba cu timpul.

Oricum fotografiile de genul acesta sunt rarisime la mine, pentru acel timp, in general mă uitam doar la peisaje, valuri, depărtari și fete, nu îmi păsa de fapt de nimic altceva.

Acum mi-ar păsa dar nu mai pot trage șnurul de la ceasul cu cuc pe care nu îl am, și mă refer mai mult la ceas, inapoi.

Bun, apoi am folosit aceste imagini în tot felul de diasoane, dar asta e altă poveste. Cine mai stie ce e aia diason.

 

 

When we care, we will not forget.
Without care, we would not remember, only see.

Anonymous

 

Blow Up a fost lansat in 1966 si ne-a turmentat tineretea.

Noi l-am vazut la facultate prin 1975 si am si dat imediat o fuga, cativa de la actorie si de la alte sectii, in Herastrau, sa repetam scena de la final cu tenisul fara minge.

A fost formidabil.

Nu mai am decât imaginea asta.

 

 

Desi faceam fotografii cand eram elev nu am poze cu viata de la scoala si acum imi pare nespus de rau.
Ei, totusi am traversat.

 

 

Of all the words of mice and men, the saddest are:

„It might have been.”

Kurt Vonnegut

 

 

Am avut eu o postare mai de mult cu plutonul meu de la UM 01068 Vânju Mare, si am spus acolo ca a fost unitate militara disciplinara.

multi au sarit in sus, ca nu, ca nu e posibil, ca nici vorba, d-astea.

Care nu au calcat pe acolo desigur.

In imagine este la o munca patriotica la cules coceni domnul actor Ludu cu o colega.

Fara sa stim, Ludu a facut preinfarct la Vanju Mare cand a fost tinut iarna intr-un copac pe viscol 4 ore de maiorul Ionescu.

Domnul Teodosiu Valentin ne poate povesti pana maine ce program de tortura aveam la armata.

Cand eram inarmati la paza unitatii tot il asteptam pe maiorul Ionescu sa vina sa ne controleze, nu era unul care sa nu descarce incarcatorul in bestia aia.

Oligofrenu stia si nu a riscat niciodata.

Ludu era un om senzational, avea o voce extraordinara si o fire de om de treaba, ajuta pe toti.

A murit pe scari la facultate in anul 2, intr-un infarct din care nu a mai putut fi resuscitat. Atunci am aflat si de preinfarcturile de la armata, nu voia sa se stie.

Ar fi fost categoric unul dintre marii actori ai tarii, cu o voce formidabila, blanda si puternica pe scena.

Asa merg lucrurile.

 

 

dimineata devreme.

Sau poate seara.

inainte de orele de istoria teatrului.

Sau poate dupa.

sau poate niciodata.

Diana Lupescu si Șerban Ionescu.

Exakta Varex, Fish Eye Sigma, 1974, Orwochrome UT18.

 

 

O toamna in studentie…

 

 

Amintiri muzicale.

 

 

pe vremea aia ”memento mori” era o mare prostie.

Nu exista decat iubire, tinerețe, și o imensa si generală fericire.

 

 

Adio Pino…
Caramitru

 

 

În anii 1990 și ceva nimeni nu controla dacă pungile de sânge pentru transfuzie sunt infestate de Sida.

Poate și acum mai scapă, nu știu.

Mulți copii care au făcut transfuzie au fost infestați de statul român.

Apoi s-au îmbolnăvit, nu au primit medicamentele necesare, au mai crescut puțin, suficient cât să înțeleagă că timpul nu este același pentru ei, și au plecat dincolo în cerul albastru pe tăcute ca să nu creeze insomnii celor care sanchi se ocupa de sănătate în Romania.

Aș face un culoar la Ministerul Sănătății cu portrete ale îngerilor uciși de stat, ca acesta, printate mari, 1X1,5m, cât să nu poți trece pe acolo cu cafeaua în mână sau șpaga la plic și să nu le vezi.

Sigur, ar fi inutil, nu s-ar schimba nimic.

 

 

1975.
Selfie cu Ara.

 

© Sud-Est Forum 2021

 

Posted by on noiembrie 21, 2021. Filed under EVENIMENT,FOTOGRAFIE,FOTOGRAFIE,HOME,NEWS. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry