GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

SCURTCIRCUIT 10: Legătura dintre cer şi pământ, o face sculptura: Alexander Calder şi Henry Moore

 

Tradițiile vechi ale umanității afirmă că întreaga noastră ambianță materială poate fi înțeleasă pe baza celor patru mari elemente ale Naturii (Pământ, Apă, Aer și Foc) și astfel se explică și bogăția de simboluri legate de ele.

Potrivit lui Platon, Socrate a acceptat (sau cel puțin nu a respins) teoria celor cinci elemente, așa cum o arată dialogul Timaios care identifică cele cinci elemente cu „corpurile lui Platon”. Platon a reluat ideea materiei prime. Materia este substanța lumii așa cum a existat înainte sau independent de orice determinare formală. Ea desemnează, prin urmare, o astfel de materie capabilă să primească o formă.

În arta modernă sunt doi sculptori, mari artişti ai formelor, care s-ar putea încadra în conceptele filosofiei greceşti:

Alexander-calder-1954-paris-Agnes-Varda-Calder-Foundation-NY

Alexander Calder – 1954, Paris, Agnes Varda Calder Foundation NY

 

Alexander Calder se avântă spre aer, adică se “joacă” cu suportul volatilităţii şi dilataţiei. Uneori, Aerul nu este privit ca un principiu distinct, ci doar ca o interfaţa neutră şi ameliorativă între aspectele active ale Focului şi cele pasive ale Apei. Totuşi, se admite că, în linii generale, creaţia şi devenirea perpetuă nu ar fi posibile în absenţa Aerului. Aşadar, Aerul s-a născut ca urmare a interacţiuni principalelor elementele, preluând căldura/uscăciunea Focului şi umezeala/răceala Apei. Aerul îmblânzeşte dogoarea (impulsivitatea), concomitent cu diminuarea răcelii şi a umezelii. Ca atare, viaţa există în univers prin acţiunea acestor proprietăţi hibride, indecise şi nedefinite ale Aerului.

Henry Moore

Henry Moore, rămâne pe Pământ, în căutarea stabilităţii perpetue. Pământul este Mama, adică născătoare de forme vii, așa cum îl vede Mircea Eliade. Aceste forme vii sunt scoase din propria sa substanță (Adam e născut din pământ!). Pământul e viu pentru că e, în primul rând, fertil. Tot ceea ce iese din pământ e înzestrat cu viață și tot ce se reîntoarce în el primește viață. Simbol feminoid, pământul atrage cu sine o voluptate căreia i se poate rezista greu. El e materia primordială a misterului, cea în care se pătrunde, în care se sapă și care se diferențiază pur și simplu printr-o mai mare rezistență opusă pătrunderii.

Dar aceste elemente simbolice sunt legate de khôra.

Cum să vorbești despre spațiu? Și ce spațiu? Din ce situație? Din ce punct de vedere care nu se află deja în spațiul despre care vorbim? Înainte de a localiza spațiul ca obiect al cercetării filosofice, a unui discurs sau a unei teorii, spațiul ne-ar fi localizat întotdeauna deja. Pentru a vorbi despre spațiu în modul obiectivității sau adevărului, ar trebui să găsim un punct de vedere care nu este spațial, un punct de vedere care în afara spațiului ne-ar permite să avem o perspectivă asupra acestuia, care pare a fi imposibilul în sine. Această imposibilitate ar fi exemplificat, pentru Derrida, discursul lui Platon despre khôra. Conceptul de  khôra, a venit pentru Platon în domeniul anánke, care în greacă înseamnă atât „necesitate”, cât și „constrângere”, de unde ideea unei anumite limite, care face khôra neasimilabilă la elementul absolut nedeterminat și nelimitat al apeironului sugerat de Léon Robin, precum și la ideea unui spațiu abstract care ar aduce khôra mai aproape de măsura carteziană așa cum o dorește Heidegger. Derrida spune despre Khôra, ca este un fel de curățător universal, figura unei selecții care are loc într-un trecut imemorial, ca loc care mărturisește caracterul atât necesar, cât și fictiv al oricărei frontiere și al oricărei selecții.

Cei doi sculptori s-au născut în acelaşi an, 1898, fiecare pe câte un mal al Atlanticului.

Henry Spencer Moore, născut la 30 iulie 1898 în Castleford (județul Yorkshire) și decedat la 31 august 1986 în Much Hadham (județul Hertfordshire), este un sculptor britanic.

Alexander „Sandy” Calder este un sculptor și pictor american, născut la 22 iulie 1898 în Lawnton (Pennsylvania) nota 2 și decedat la 11 noiembrie 1976 la New York.

Susținut puternic de comunitatea artistică britanică, Moore a contribuit la introducerea unei artei moderne în Marea Britanie, inspirându-se din așa-numitele stiluri primitive ale civilizațiilor antice, cum ar fi stilurile minoice, asiriene, babiloniene, romano-gotice și arta mayasilor. Lucrările lui Moore se centrează pe corpul uman stilizat, în figuri singulare sau de grup. În perioada timpurie sculpturile reprezentau obsesiv o figură culcată, adesea feminină, uneori străpunsă cu un cerc (anii’60). Moore a fost inspirat de arta toltecă – în special de o sculptură Maya cunoscută sub numele de „Chac Mool”. Sculpturile artistului din ce în ce mai monumentale, din ce în ce mai abstracte, uneori dezarticulate, au făcut obiectul unor comenzi oficiale, deşi contactul cu societatea a fost, cel puţin la început, modest – Moore declarând că este „o greșeală pentru un sculptor sau pictor să vorbească sau să scrie foarte des despre arta sa”. Întrebat de ce titlurile lucrărilor sale sunt atât de simple, Moore a răspuns: „Toată arta trebuie să aibă un anumit mister și trebuie să pună la îndoială privitorul. Denumind o sculptură sau un desen cu un titlu prea explicit, se elimină o parte din acest mister, iar privitorul se îndreaptă spre obiectul următor, fără a face efortul de a măsura sensul a ceea ce tocmai a văzut”.

 

Deja în anii 1930, sculpturile lui Moore au fost subiectul unor intense discuții estetice, sociale și politice, în multe cazuri orchestrate de o instituție artistică dornică să găsească icoana culturala pentru un social modern. Moore a fost văzut atât ca un artist „nordic” (cu referire la rădăcinile sale din Yorkshire), cât și ca un artist romantic, capabil să găsească noi modalități de exprimare a naturii și a peisajului în forme sculpturale. În general munca lui Henry Moore, a fost bine acceptată de public, dar s-au auzit şi voci critice: în 1960, Lawrence Alloway a remarcat eforturile lui Moore de a transmite, în propriile cuvinte ale artistului, calități de „umanitate și seriozitate, nobilime și experiență”, dar a găsit încercarea de a se angaja cu astfel de teme vaste, defectuos din punct de vedere conceptual și a concluzionat că Moore a oferit „o sculptură golită de virtute”. Pentru alţi critici, figurile lui Moore – adesea umflate, rupte sau străpunse – au reflectat temeri adânci, poate inconștiente, angoase personale, dorințe și chiar dorințe erotice. Moore a fost un artist profund inspirat de tradiția clasică, unul care nu poate fi înțeles fără referire la ambiția sa de se lupta încă de la o vârstă fragedă cu marile genii din artă.

Deja considerat un mare clasic, talentul, viziunea si umanismul artei sale, l-au făcut pe Moore pentru o perioadă lungă, cel mai important artist contemporan din Marea Britanie și cineva care, în cuvintele lui Anthony Caro, s-a dovedit „un factor important în câștigarea bătăliei pentru arta modernă din Marea Britanie.

Alexander „Sandy” Calder este cunoscut mai ales pentru formele sale artistice, botezate “mobile”, ansambluri  graţioase animate de mişcările aerului (numite astfel la la propunerea lui Marcel Duchamp în timpul expoziției lor de la Paris în 1932 la galeria Vignon).

După absolvirea unui institut tehnologic cu diploma de inginer, a renunțat rapid la cariera tehnică, studiind arta la “Art Students League” din New York, unde a intrat în 1923 și a produs lucrări în stilul Ashcan.

„În 1932, a expus pentru prima dată sculpturi abstracte, în tije și plăci articulate, adică “mobilele”, pictate în alb și negru și uneori îmbunătățite cu una sau două zone plate de culoare care au avut mare succes de public”. Aceste treizeci de sculpturi articulate în sârmă și bucăți de fier sunt prezentate la Galerie Vignon, curatoare fiind Marie Cuttolinote. Cincisprezece dintre ele erau puse în mișcare de mici motoare pe care artistul le activa. În acel an, Calder s-a alăturat grupului Abstraction-Création. În 1943, Muzeul de Artă Modernă din Paris a organizat o primă retrospectivă, urmată în 1946 de o altă expoziție la Paris prefațată de Jean-Paul Sartre, iar în 1952, a câștigat marele premiu la Bienala de la Veneția.

În 1958, a realizat o lucrare pentru sediul parizian al UNESCO, înalta de zece metri, cu o greutate de două tone, avand cinci brațe de oțel negru.

Calder a excelat în domeniul matematicii, iar acest talent a fost foarte util  ulterior pentru rezolvarea părţii tehnice a sculpturilor sale unice și ingenioase. În esență, formele sale mobile au evoluat permanent, adesea lipsind baza tradițională sau piedestalul care, ancorează sculptura.

Calder mărturiseşte momentul revelaţiei sale artistice, în studioul lui Mondrian (1930): “A fost o cameră foarte interesantă. Lumina pătrundea din şi din stânga şi din dreapta, iar pe peretele solid dintre ferestre erau imagini experimentale cu dreptunghiuri colorate de carton lipite pe ….

I-am sugerat lui Mondrian că poate ar fi distractiv să faci aceste dreptunghiuri să oscileze. Și el, cu o înfățișare foarte serioasă, a spus: „Nu, nu este necesar, pictura mea este deja foarte rapidă” …

Această vizită mi-a dat un șoc care a declansat ideile”.

Calder a evitat să-și analizeze opera, crezând că: „teoriile ar putea fi foarte bune pentru artistul însuși, dar nu ar trebui transmise altor oameni”.

Drept urmare, acest text asemănător unui poem pe care l-a scris pentru revista grupului Abstraction-Création a fost adesea considerat drept cel mai apropiat lucru pentru o explicație a operei sale:

Cum se poate realiza arta?

Din volume, mișcare, spații delimitate de marele spațiu, universul.

Din diferite mase, ușoare, grele, medii – indicate prin variații de mărime sau culoare – linie direcțională – vectori care reprezintă viteze, viteze, accelerații, forțe etc … – aceste direcții făcând între ele unghiuri și simțuri semnificative, definind împreună concluzie mare sau multe.

Spații, volume, sugerate prin cele mai mici mijloace spre deosebire de masa lor, sau chiar incluzându-le, juxtapuse, străpunse de vectori, traversate de viteze.

Nimic din toate acestea nu este rezolvat

Fiecare element capabil să se miște, să se agite, să oscileze, să vină și să plece în relația sa cu celelalte elemente din universul său.

Nu trebuie să fie doar un „moment” trecător, ci o legătură fizică între evenimentele variate din viață.

Nu extracții

Doar abstracții

(Din Abstraction-Création, Art Non Figuratif, nr. 1, 1932)

Jean-Paul Sartre scrie despre sculpturile mobile ale lui Calder: „Forțele care lucrează sunt prea numeroase și complicate pentru ca orice minte umană, inclusiv a creatorului lor si nu se pot prevedea toate combinațiile lor. Pentru fiecare dintre ele, Calder stabilește un curs general de mișcare, apoi îl lasă liber: timpul, soarele, căldura și vântul vor determina fiecare dans” (un fel de precursor al conceptelor sci-fi de azi în care inteligenţa artificială evolueză de sine stătător).

Bruno E. Werner declara: „Nu se pot descrie lucrările sale – trebuie să le vedeți”, iar James Johnson Sweeney, ne transmitea entuziasmat “… Într-o cameră plină de Calder suntem conștienți de o intensificare definitivă a vitalității … ”.

 

© Sud- Est Forum 2020

Posted by on august 30, 2020. Filed under ARTE VIZUALE,HOME,NEWS,SCULPTURA. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry