Motanul meu moare încet, subțire ca iarna la final, în diminețile crude, cele care se nasc înverzind speranțe.

Se transformă în fum, în ceață, într-un zumzet ușor, toarce cu botul înfipt în inima mea. Se lungește peste mine, rămas abia un puf de păpădie, un oftat, o idee.

L-as putea sufla către ceruri, însă nu știu dacă îngerii sunt pregătiți să adopte pisici. Motanul meu cult, cu ani vechime pe teancuri de ziare și cu experiență în răsfoitul paginilor de carte, se pierde în lacrimă mea zilnică, spală păcate în ea, mă iartă pe mine cu toate câte le-am greșit, mă iubește cu ultima suflare și eu nu pot face nimic. Și eu nu pot opri anotimpurile iubirii să se tot rostogolească peste mine, peste el, să ne tocească primăvara asta până la oase, să ne îngroape amintirile cu ghearele lor cu tot.
Câteodată îmi vine să mă învelesc în blana lui, să-mi iau coada la spinare și să mă tot duc.

Motanul meu moare tandru și discret, cu laba așezată peste nemurirea mea. 
Afară, primăvara îmi trântește magnolii în cale, strepezind dinții soarelui printre petale. 

Katia Nanu

Foto: Internet

Copyright secured by Digiprove © 2019All Rights Reserved