Zhao Xiaoli ART -Broken and Reborn 破碎与重生

An old door, a 1980s television set, or a chair with a broken leg can become a canvas for spectacular paintings. Chinese artist Zhao Xiaoli transforms discarded objects into works of art, turning the creative process itself into a spectacle watched by millions. Blending recycling, painting, and viral culture, her practice poses an essential question: who gets to decide what art is today?

Motto:

For an artist, the most satisfying work will always be the next one.

 Zhao Xiaoli

A broken window, a wooden door, a vintage television set , or a ruined chair —mundane objects whose existence seems to have come to an end, the kind most of us would discard without a second thought next to a trash bin. For Zhao Xiaoli (赵小黎), however, these items mark the beginning of a new story.

The Chinese artist rescues and cleans these objects, transforming them into surfaces for oil paintings and granting them an unexpected visual identity. An old door might become the backdrop for a composition inspired by Western art; a damaged chair might be reimagined as a tribute to Vincent van Gogh; and a simple washboard might serve as the base for a nocturnal landscape. While the objects retain traces of their past, they take on a new function and a fresh form of expressiveness. Around this practice, Zhao has built a recognizable artistic identity, gaining prominence on Chinese digital platforms and attracting the attention of an international audience. Her videos—in which the painting process unfolds at an intense pace—have transformed her studio into a stage, turning the act of creation into a visual experience accessible to a far broader audience than that of traditional galleries.

For her, recycling is not merely the recovery of materials, but a shift in perspective. What appears valueless can become an object of contemplation, and what has been discarded can gain a new life through creative intervention.

„Beauty is everywhere. Anything can be transformed into a work of art,” the artist asserts. This seemingly simple idea encapsulates a practice in which imagination serves as the primary tool for reclamation.

The Hidden Memory of Objects

The story of this artistic direction began almost by chance. Renovation work was underway near her studio in Beijing, and old furniture had been cleared out of homes. Zhao spotted two abandoned small stools and realized that, once painted, they could serve as decorative stands for flowers. From this modest intervention, a working method was born—one that she would go on to develop further.

Since then, the artist has begun salvaging items discarded by her neighbors and members of the community surrounding her studio. At times, even sanitation workers alert her when pieces appear that might be worth saving. A door, a window, a damaged guitar, an old television, or a washboard—all these enter an unexpected cycle: moving from the domestic sphere into the studio, then into the realm of imagery, and finally onto the screens of mobile phones.

For Zhao, every object retains something of its former existence. „In every old object, I see the stories and emotions attached to it—left behind by its previous owner,” she explains. These invisible traces are not necessarily erased by the artistic intervention; on the contrary, they can become part of the object’s new identity.

A television set received from her mother, for instance, was not radically transformed. The artist painted a self-portrait on the screen, preserving the character of the object while intervening just enough to establish a new visual balance.

In other instances, the transformation is more dramatic. On a wooden door, Zhao recreated the painting “By the Lily Pond” by the American artist Charles Courtney Curran. Seemingly spontaneous gestures, splashes of color, and energetic brushstrokes gradually build the image—a process that appears to oscillate between control and abandon.

This highlights a unique aspect of her approach: the reclaimed object is not a neutral surface—not merely the equivalent of a blank canvas. Its shape, texture, and signs of wear all contribute to the final result. The painting does not simply cover up the past; rather, it integrates it into a new composition.

From Everyday Object to Digital Spectacle

Born in 1990 in Xiamen, Fujian Province, Zhao Xiaoli began painting in her teens. She studied art in Nanjing and continued her development through painting, illustration, and the exploration of visual expression that transcends the limits of traditional media. Her artistic journey has been shaped by diverse influences, ranging from portraiture to the gestural techniques associated with Jackson Pollock.

In October 2019, her presence on Douyin—the Chinese version of TikTok—began to gain momentum. Her early videos were relatively simple, focusing on the transformation of discarded objects. The artist would paint flowers on worn-out furniture or recreate famous images on unconventional surfaces. Over time, however, her creative process became increasingly visually elaborate. In her videos, Zhao sometimes uses bouquets of roses instead of paintbrushes; she pours generous amounts of paint onto vertical surfaces and alternates painterly gestures with carefully composed imagery—flowers crushed in her hands, lit candles, or glimpses of herself caught in a mirror. At the end, the artist often appears beside the finished piece, elegantly dressed—a visual contrast to the raw energy of her creative actions.

Painting and video thus work in tandem. The final artwork is not the sole outcome of the creative act; the process itself becomes a visual product, designed to be watched, shared, and discussed.

This performative dimension accounts for a significant part of her success. The audience does not merely see a finished image, but also its transformation—the sequence of gestures and the moment when apparent chaos takes on form. In the span of a few dozen seconds, raw, discarded material becomes an art object, and the studio is transformed into a space of revelation.

Over time, Zhao has amassed millions of followers on Douyin, and her videos have circulated across numerous platforms. While specific figures vary depending on when they are recorded, the sheer scale of her audience illustrates a radical shift in the relationship between artist and public in the digital age.

For her, social media is more than just a promotional channel; it is integral to how art is produced, presented, and received. The image of the work, the creative gesture, and the artist’s own persona combine to form a recognizable experience—one perfectly tailored to the rhythm and language of the online environment. Between Painting, Performance, and Popular Culture

Beyond her projects created using reclaimed objects, Zhao’s visual universe is dominated by portraits of women. Young women with large eyes and dreamy gazes appear in compositions where flowers, saturated colors, and a dreamlike atmosphere take center stage. Shades of red, pink, and blue help construct images that oscillate between sensitivity, melancholy, and decorative intensity.

The artist traces her interest in plants and floral imagery back to her childhood spent with her grandparents. Her grandfather, who was passionate about tending to flowers and plants, instilled in her a sensitivity toward the botanical world. He also encouraged her to draw and introduced her to a painter who worked with ink.

In her own view, painting serves a personal function—a means of exploring emotions and releasing inner tensions. Zhao cites Frida Kahlo—for the independence and feminine strength expressed through self-portraiture—and Jackson Pollock—for his gestural freedom and his subversion of technical conventions—as key influences.

These influences do not manifest as direct imitation, but rather as a blend of accessible imagery, intense color, and striking, gestural action. In her videos, flowers can become painting tools, while paint itself serves as a medium for bodily expression. Her work takes shape simultaneously on a physical surface and in front of the camera.

This fusion of painting, performance, and digital narrative places her work in a space that defies easy classification within traditional categories. Zhao presents herself not merely as a painter, but also as the creator of a visual experience in which the final image, the process of its creation, and the artist’s own presence are inseparable.

Trend Art and the Democratization of the Gaze

In an interview with “The World of Chinese” (TWOC), Zhao stated that she feels closer to what is known in China as „trend art”—art aligned with current trends—than to the established concept of contemporary art.

The term denotes a hybrid realm, situated at the intersection of art, fashion, popular culture, and digital promotion. Works associated with this phenomenon are often visually spectacular, easily recognizable, and designed to circulate well beyond exhibition spaces. They can be appreciated without the viewer needing an elaborate theoretical framework or specialized knowledge of the art world.

In an appearance on the Chinese podcast “Midnightalks”, art dealer Mi Di noted that the rise of artist-influencers reflects a shift in the authority to judge art—moving, in part, toward the general public. In an environment dominated by digital platforms, popularity can serve as a form of validation; public reactions can influence the visibility of a work far more rapidly than the selections made by galleries or established institutions.

Zhao views this proximity to the public as an advantage. She has described her work as having a „proletarian” character, in the sense that it is accessible to ordinary people. One does not need to be versed in the history of painting or contemporary art theory to grasp the satisfaction found in an unexpected transformation: a damaged piece of furniture becomes beautiful, and a familiar object is suddenly perceived in a new light.

Her success is also linked to shifts in digital infrastructure. Launched in 2019, the „Dou Art Project” on the Douyin platform aimed to support creators of artistic content and foster the growth of this category on the platform. In 2021, Zhao was among the artists included in the „Douyin Art Promoters” program.

Concurrently, her work also entered the institutional art circuit. She participated in group exhibitions, and in the autumn of 2021, one of her paintings—depicting a girl looking into a mirror—sold for 160,000 yuan at an auction held by the Beijing-based auction house Yongle.

This trajectory highlights a reality of today’s art world: online popularity and institutional recognition are not necessarily mutually exclusive. They can coexist, reinforce one another, or even come into conflict, depending on the criteria used to evaluate the work.

The Appeal and Limitations of Popularity

Zhao’s success has not been met with universal enthusiasm. Some critics and art market professionals argue that her paintings are overly decorative, excessively sentimental, or too closely aligned with the aesthetics of commercial imagery. Ashley Qin, an art consultant cited by TWOC, compared them to the wall decorations found in hotels, suggesting that visual pleasure alone is not enough to establish a work’s artistic value.

Other commentators have questioned the performative aspect surrounding her creative process, criticizing the waste of paint or the artist’s carefully curated image—even in moments where she appears to be surrendering to spontaneous gestures. Zhao does not believe she needs to respond to every objection. In her view, art should not be viewed exclusively through a specific theoretical framework, as the aesthetic experience remains profoundly subjective.

Her position, however, opens up a broader discussion. If millions of people appreciate a work, is that enough to guarantee its artistic value? Or does popularity, in fact, reflect an image’s capacity to capture attention in an environment where visibility functions as an economic resource?

The answer cannot be reduced to a simple opposition between cultural elites and the general public. While traditional institutions have their own selection criteria, histories, and validation mechanisms, digital success is not without its own constraints either. Algorithms favor certain formats, spectacular images circulate more easily, and artists are encouraged to develop a recognizable visual language.

In this context, Zhao occupies a position representative of a generation that negotiates its artistic autonomy through digital platforms. Visibility allows her to reach the public directly, but it also entails engaging with the logic of attention, promotion, and commercialization.

The artist has acknowledged that her income is derived primarily from brand collaborations and the sale of her work. In some instances, selected paintings are reproduced in limited editions—a fact that illustrates how her visual universe functions simultaneously as an artistic practice and as a brand identity.

This is not an unusual contradiction in contemporary culture, where the boundaries between creation, communication, and the market are becoming increasingly porous. The question remains, however, whether the digital spectacle amplifies the meaning of the work or risks reducing it to a few seconds of visual fascination.

A New Life for Abandoned Objects

Beyond the debate surrounding kitsch, popularity, and artistic legitimacy, Zhao’s works are rooted in a concrete starting point: objects discarded by society.

A chair with a broken leg might be transformed into an interpretation of Van Gogh’s “The Starry Night”. A damaged guitar can serve as the canvas for a composition that evokes the worlds of Vermeer and Van Gogh. A wooden washboard, with its ribbed surface, might suggest the ripples of a moonlit lake. In each instance, the object’s inherent characteristics contribute to the new image, and its imperfections become visual assets.

This practice falls within the broader realm of creative reuse—known as „upcycling”—which involves transforming discarded materials or objects into items with new aesthetic or functional value. For Zhao, however, the significance extends beyond mere recycling as a practical act. The reclaimed object becomes a pretext for re-examining the relationship between memory, consumption, and beauty.

Such an intervention does not, of course, solve the environmental problems created by a consumer society, nor does it automatically turn every repurposed object into a work of art. Rather, what the artist proposes is an exercise in perception: before discarding an item, we might try to imagine a different existence for it.

This concept also takes on a social dimension through her volunteer work. Zhao spent a week teaching painting at a school in the Liangshan Yi Autonomous Prefecture, in Sichuan Province—a region where resources for arts education are limited. This experience has strengthened her desire to encourage young people to discover the expressive possibilities of art.

For her, creation is not limited to producing spectacular images or amassing an audience. Painting also serves as a way to understand the world, process personal experiences, and share a particular sensibility with others.

Next work

Zhao Xiaoli belongs to a generation of artists for whom the studio is no longer the sole site of creation, and the gallery is no longer the only gateway to the public. In her universe, painting, performance, recycling, and digital communication converge in a format that can elicit admiration, skepticism, or both.

The value of her approach should not be sought solely in the number of views, the prices fetched at auctions, or validation from established institutions. It also lies in her ability to transform a familiar act—reclaiming an abandoned object—into an experience that alters, if only temporarily, the way we perceive things.

Perhaps this is the most compelling contribution of her practice: she does not necessarily ask us to view every intervention as a masterpiece; rather, she invites us to reconsider the boundaries between the useful and the useless, the object and the image, art and everyday life.

In a world where objects are produced, consumed, and replaced at an accelerated pace, Zhao finds the potential for a different history within what has already been used. A door is no longer just a door, a chair is no longer just a chair, and a worn-out surface can become the starting point for an image.

For an artist, the most satisfying work will always be the next one.

In this statement, the ambition and the restlessness of the creative process converge: the conviction that no single work ever definitively concludes the search, and that every object, every gesture, and every encounter with the public can open up a new path.

For Zhao Xiaoli, art begins where others see the end of something. And sometimes, all it takes for the world to take on a new form is a careful gaze and a paintbrush.

Zhao Xiaoli. Dincolo de gunoi, dincolo de ecran: arta de a reinventa lumea

O ușă veche, un televizor din anii ’80 sau un scaun cu un picior rupt pot deveni suporturi pentru picturi spectaculoase. Artista chineză Zhao Xiaoli transformă obiectele abandonate în opere de artă și procesul creației într-un spectacol urmărit de milioane de oameni. Între reciclare, pictură și cultura virală, practica sa pune o întrebare esențială: cine decide astăzi ce este arta?

Motto: 

Pentru un artist, cea mai satisfăcătoare lucrare va fi întotdeauna următoarea.

Zhao Xiaoli

Obiectele banale, cu o existență aparent încheiată, pe care cei mai mulți dintre noi le-am abandona fără ezitare lângă un tomberon. Pentru Zhao Xiaoli (赵小黎), însă, ele reprezintă începutul unei noi povești.

Artista chineză le recuperează, le curăță și le transformă în suporturi pentru picturi în ulei, redându-le o identitate vizuală neașteptată. Pe suprafața unei uși vechi poate apărea o compoziție inspirată de pictura occidentală, un scaun deteriorat se poate transforma într-un omagiu adus lui Vincent van Gogh, iar o simplă planșă de spălat rufe devine suportul unui peisaj nocturn. Obiectele își păstrează urmele trecutului, dar dobândesc o nouă funcție și o altă formă de expresivitate.

În jurul acestei practici, Zhao și-a construit o identitate artistică recognoscibilă, devenind cunoscută pe platformele digitale chinezești și atrăgând atenția unui public internațional. Videoclipurile sale, în care procesul pictural se desfășoară într-un ritm intens, au transformat atelierul într-o scenă, iar gestul artistic într-o experiență vizuală accesibilă unui public mult mai larg decât cel al galeriilor tradiționale.

În cazul său, reciclarea nu înseamnă doar recuperarea materialelor, ci și o schimbare de perspectivă. Ceea ce pare lipsit de valoare poate deveni un obiect de contemplare, iar ceea ce a fost abandonat poate dobândi o nouă viață prin intervenția creatoare.

„Frumusețea este peste tot. Orice lucru poate fi transformat într-o operă de artă”, afirmă artista. Ideea, aparent simplă, sintetizează o practică în care imaginația devine instrumentul principal al recuperării.

Memoria ascunsă a obiectelor

Povestea acestei direcții artistice a început aproape întâmplător. În apropierea studioului său din Beijing se desfășurau lucrări de renovare, iar mobilierul vechi fusese scos din locuințe. Zhao a observat două scăunele abandonate și s-a gândit că, odată pictate, ar putea deveni suporturi decorative pentru flori. Din această intervenție modestă s-a născut o metodă de lucru pe care avea să o dezvolte ulterior.

De atunci, artista a început să recupereze obiecte aruncate de vecini și de membrii comunității din jurul atelierului. Uneori, chiar lucrătorii de la salubritate îi semnalează apariția unor piese care ar putea fi salvate.

O ușă, o fereastră, o chitară deteriorată, un televizor vechi sau o tablă de spălat rufe intră astfel într-un circuit neașteptat: din spațiul domestic ajung în atelier, apoi în lumea imaginilor și, în cele din urmă, pe ecranele telefoanelor.

Pentru Zhao, fiecare obiect păstrează ceva din existența sa anterioară. „În fiecare obiect vechi, văd poveștile și emoțiile legate de acesta, provenite de la fostul său proprietar”, explică ea. Aceste urme invizibile nu sunt neapărat șterse prin intervenția artistică. Dimpotrivă, ele pot deveni parte a noii identități a obiectului.

Un televizor primit de la mama sa, de exemplu, nu a fost transformat radical. Artista a pictat un autoportret pe ecran, păstrând caracterul obiectului și intervenind doar atât cât să-i confere un nou echilibru vizual.

În alte cazuri, transformarea este mai spectaculoasă. Pe o ușă din lemn, Zhao a recreat tabloul By the Lily Pond, al pictorului american Charles Courtney Curran. Gesturile aparent spontane, stropii de culoare și mișcările energice ale pensulei construiesc treptat imaginea, într-un proces care pare să oscileze între control și abandon.

Aici se află una dintre particularitățile demersului său: obiectul recuperat nu este un suport neutru, echivalentul unei pânze albe. Forma, textura și uzura lui participă la rezultatul final. Pictura nu acoperă pur și simplu trecutul, ci îl integrează într-o nouă compoziție.

De la obiectul cotidian la spectacolul digital

Născută în 1990, în Xiamen, provincia Fujian, Zhao Xiaoli a început să picteze în adolescență. A studiat arta la Nanjing și și-a continuat formarea prin pictură, ilustrație și explorarea unor forme de expresie vizuală care depășesc limitele suportului tradițional. În parcursul său artistic, a întâlnit influențe diverse, de la pictura de portret până la abordările gestuale asociate cu Jackson Pollock.

În octombrie 2019, prezența sa pe Douyin, versiunea chineză a TikTok, a început să capete amploare. Primele videoclipuri erau relativ simple și puneau accentul pe transformarea obiectelor abandonate. Artista picta flori pe mobilier uzat sau recrea imagini celebre pe suprafețe neconvenționale. Treptat, însă, procesul de creație a devenit tot mai elaborat din punct de vedere vizual.

În videoclipurile sale, Zhao folosește uneori buchete de trandafiri în locul pensulelor, toarnă cantități generoase de vopsea pe suprafețe verticale și alternează gesturile picturale cu imagini atent construite: flori strivite în mâini, lumânări aprinse, priviri surprinse în oglindă. La final, artista apare adesea lângă lucrare, îmbrăcată elegant, într-o imagine care contrastează cu energia gesturilor sale.

Pictura și videoclipul funcționează astfel împreună. Opera finală nu este singurul rezultat al creației; procesul însuși devine un produs vizual, conceput pentru a fi urmărit, distribuit și comentat.

Această dimensiune performativă explică o parte importantă a succesului său. Publicul nu vede doar o imagine terminată, ci și transformarea ei, succesiunea gesturilor și momentul în care haosul aparent capătă formă. În câteva zeci de secunde, materialul abandonat devine obiect artistic, iar atelierul se transformă într-un spațiu al revelației.

În timp, Zhao a acumulat milioane de urmăritori pe Douyin, iar videoclipurile sale au circulat pe numeroase platforme. Cifrele diferă în funcție de momentul raportării, dar amploarea audienței sale ilustrează schimbarea radicală a relației dintre artist și public în era digitală.

Rețelele sociale nu reprezintă, în cazul ei, doar un canal de promovare. Ele fac parte din modul în care arta este produsă, prezentată și receptată. Imaginea lucrării, gestul creator și personalitatea artistei alcătuiesc împreună o experiență recognoscibilă, adaptată ritmului și limbajului mediului online.

Între pictură, performance și cultura populară

Dincolo de proiectele realizate pe obiecte recuperate, universul vizual al lui Zhao este dominat de portrete feminine. Tinere cu ochi mari și priviri visătoare apar în compoziții în care florile, culorile saturate și atmosfera onirică ocupă un loc central. Roșul, rozul și albastrul contribuie la construirea unor imagini care oscilează între sensibilitate, melancolie și intensitate decorativă.

Artista își leagă interesul pentru plante și imagini florale de copilăria petrecută alături de bunici. Bunicul său, pasionat de îngrijirea florilor și a plantelor, i-ar fi transmis o sensibilitate față de lumea vegetală. Tot el a încurajat-o să deseneze și a pus-o în contact cu un pictor care lucra cu cerneală.

În propria sa interpretare, pictura are și o funcție personală, de explorare a emoțiilor și de eliberare a tensiunilor interioare. Zhao o evocă pe Frida Kahlo, pentru independența și forța feminină exprimate prin autoportret și pe Jackson Pollock, pentru libertatea gestului și depășirea convențiilor tehnice.

Aceste influențe nu se traduc într-o imitare directă, ci într-o combinație de imagini accesibile, culoare intensă și gestualitate spectaculoasă. În videoclipuri, florile pot deveni instrumente de pictură, iar vopseaua, un mijloc de exprimare corporală. Lucrarea se construiește simultan pe suprafața materială și în fața camerei.

Această fuziune între pictură, performance și narațiune digitală o plasează într-o zonă dificil de încadrat în categoriile tradiționale. Zhao nu se prezintă doar ca pictoriță, ci și ca autoare a unei experiențe vizuale în care imaginea finală, procesul de realizare și prezența artistei sunt inseparabile.

Arta în tendințe și democratizarea privirii

Într-un interviu acordat publicației The World of Chinese (TWOC), Zhao s-a declarat mai apropiată de ceea ce în China este numit “trend art” — arta în tendințe — decât de noțiunea consacrată de artă contemporană.

Termenul desemnează un teritoriu hibrid, aflat la intersecția dintre artă, modă, cultura populară și promovarea digitală. Lucrările asociate acestui fenomen sunt adesea spectaculoase vizual, ușor de recunoscut și concepute pentru a circula dincolo de spațiile expoziționale. Ele pot fi apreciate fără ca privitorul să aibă nevoie de un aparat teoretic elaborat sau de cunoașterea unui context artistic specializat.

Într-o intervenție în podcastul chinezesc Midnightalks, comerciantul de artă Mi Di a observat că ascensiunea artiștilor-influenceri reflectă transferul unei părți din autoritatea de a judeca arta către publicul larg. Într-un mediu dominat de platforme digitale, popularitatea poate deveni o formă de validare, iar reacțiile publicului pot influența vizibilitatea unei opere mai rapid decât selecția galeriilor sau a instituțiilor consacrate.

Zhao consideră că această apropiere de public reprezintă un avantaj. Ea și-a descris creația ca fiind una cu un caracter „proletar”, în sensul accesibilității sale pentru oamenii obișnuiți. Nu este necesar ca privitorul să cunoască istoria picturii sau teoriile artei contemporane pentru a înțelege satisfacția unei transformări neașteptate: o piesă de mobilier deteriorată devine frumoasă, iar un obiect familiar începe să fie privit altfel.

Succesul său este legat și de schimbările infrastructurii digitale. Lansat în 2019, proiectul Dou Art Project al platformei Douyin a urmărit susținerea creatorilor de conținut artistic și dezvoltarea acestei categorii pe platformă. În 2021, Zhao s-a numărat printre artiștii incluși în programul „Promotori de Artă Douyin”.

În paralel, creațiile sale au ajuns și în circuitul artistic instituțional. A participat la expoziții de grup, iar în toamna anului 2021, o pictură de-a sa, reprezentând o fată care privește într-o oglindă, a fost adjudecată pentru 160.000 de yuani la o licitație organizată de casa Yongle din Beijing.

Acest parcurs indică o realitate a lumii artei de astăzi: popularitatea online și recunoașterea instituțională nu se exclud neapărat. Ele pot funcționa în paralel, se pot susține reciproc sau pot intra în conflict, în funcție de criteriile prin care este evaluată opera.

Frumusețea și limitele popularității

Succesul lui Zhao nu a fost întâmpinat exclusiv cu entuziasm. Pentru unii critici și profesioniști ai pieței de artă, picturile sale sunt prea decorative, prea sentimentale sau prea apropiate de estetica imaginilor comerciale. O consultantă în artă citată de TWOC, Ashley Qin, le-a comparat cu decorațiunile de perete întâlnite în hoteluri, sugerând că plăcerea vizuală nu este, în sine, suficientă pentru a susține valoarea artistică a unei opere.

Alți comentatori au pus sub semnul întrebării spectacolul care însoțește procesul de creație, criticând risipa de vopsea sau imaginea atent controlată a artistei, chiar și atunci când aceasta pare să se abandoneze gesturilor spontane.

Zhao nu consideră că trebuie să răspundă fiecărei obiecții. În opinia sa, arta nu ar trebui privită exclusiv printr-un anumit cadru teoretic, deoarece experiența estetică rămâne profund subiectivă.

Poziția sa deschide însă o discuție mai amplă. Dacă milioane de oameni apreciază o lucrare, este aceasta suficient pentru a-i garanta valoarea artistică? Sau popularitatea reflectă, mai curând, capacitatea unei imagini de a atrage atenția într-un mediu în care vizibilitatea este o resursă economică?

Răspunsul nu poate fi redus la o opoziție între elitele culturale și publicul larg. Instituțiile tradiționale au propriile criterii de selecție, istorii și mecanisme de validare, dar nici succesul digital nu este lipsit de constrângeri. Algoritmii favorizează anumite formate, imaginile spectaculoase circulă mai ușor, iar artiștii sunt încurajați să construiască un limbaj vizual recognoscibil.

În acest context, Zhao se află într-o poziție reprezentativă pentru o generație care își negociază autonomia artistică prin intermediul platformelor. Vizibilitatea îi permite să ajungă direct la public, dar presupune și confruntarea cu logica atenției, a promovării și a comercializării.

Artista a recunoscut că veniturile sale provin în principal din colaborări cu branduri și din vânzarea lucrărilor. În anumite cazuri, picturile selectate sunt reproduse în serii limitate, ceea ce arată că universul său vizual funcționează atât ca practică artistică, cât și ca identitate de brand.

Nu este o contradicție neobișnuită în cultura contemporană, în care granițele dintre creație, comunicare și piață sunt tot mai permeabile. Rămâne însă întrebarea dacă spectacolul digital amplifică sensul operei sau riscă să îl reducă la câteva secunde de fascinație vizuală.

O nouă viață pentru lucrurile abandonate

Dincolo de dezbaterea despre kitsch, popularitate și legitimitate artistică, lucrările lui Zhao păstrează un punct de plecare concret: obiectele pe care societatea le abandonează.

Un scaun cu un picior rupt poate deveni o interpretare a „Nopții înstelate” de Van Gogh. O chitară deteriorată poate găzdui o compoziție care evocă universurile lui Vermeer și Van Gogh. O planșă de spălat rufe, cu nervurile sale de lemn, poate sugera valurile unui lac luminat de lună. În fiecare dintre aceste cazuri, caracteristicile obiectului contribuie la imaginea nouă, iar imperfecțiunile sale devin resurse vizuale.

Această practică se înscrie în teritoriul mai larg al reutilizării creative, cunoscut sub numele de “upcycling”: transformarea unor materiale sau obiecte scoase din uz în produse cu o valoare estetică ori funcțională nouă. Dar, în cazul lui Zhao, miza depășește reciclarea ca gest practic. Obiectul recuperat devine un pretext pentru a reconsidera relația dintre memorie, consum și frumusețe.

O asemenea intervenție nu rezolvă, desigur, problemele de mediu generate de societatea de consum. Nici nu transformă automat orice obiect reutilizat într-o operă de artă. Ceea ce propune artista este, mai curând, un exercițiu al privirii: înainte de a arunca un lucru, putem încerca să-i imaginăm o altă existență.

Această idee capătă o dimensiune socială și în activitatea sa de voluntariat. Zhao a predat pictura timp de o săptămână la o școală din prefectura autonomă Liangshan Yi, în provincia Sichuan, unde resursele pentru educația artistică sunt limitate. Experiența a consolidat dorința sa de a-i încuraja pe tineri să descopere posibilitățile expresive ale artei.

Pentru ea, creația nu se limitează la producerea unor imagini spectaculoase sau la acumularea unei audiențe. Pictura reprezintă și o modalitate de a înțelege lumea, de a procesa experiențe personale și de a împărtăși cu ceilalți o formă de sensibilitate.

Următoarea lucrare

Zhao Xiaoli aparține unei generații de artiști pentru care atelierul nu mai este singurul loc al creației, iar galeria nu mai este singura poartă de acces către public. În universul său, pictura, performance-ul, reciclarea și comunicarea digitală se întâlnesc într-o formulă care poate stârni admirație, scepticism sau ambele reacții deopotrivă.

Valoarea demersului său nu trebuie căutată exclusiv în numărul de vizualizări, în prețurile obținute la licitații sau în acceptarea din partea instituțiilor consacrate. Ea se află și în capacitatea de a transforma un gest familiar — recuperarea unui obiect abandonat — într-o experiență care ne modifică, fie și temporar, felul de a privi lucrurile.

Poate că aceasta este contribuția cea mai interesantă a practicii sale: nu ne cere neapărat să considerăm fiecare intervenție o capodoperă, ci ne invită să reconsiderăm granițele dintre util și inutil, între obiect și imagine, între artă și viața cotidiană.

Într-o lume în care obiectele sunt produse, consumate și înlocuite într-un ritm accelerat, Zhao găsește posibilitatea unei alte istorii în ceea ce a fost deja folosit. O ușă nu mai este doar o ușă, un scaun nu mai este doar un scaun, iar o suprafață uzată poate deveni începutul unei imagini.

Pentru un artist, cea mai satisfăcătoare lucrare va fi întotdeauna următoarea.

În această afirmație se întâlnesc ambiția și neliniștea creației: convingerea că nicio lucrare nu încheie definitiv căutarea și că fiecare obiect, fiecare gest și fiecare întâlnire cu publicul pot deschide un nou drum.

Pentru Zhao Xiaoli, arta începe acolo unde ceilalți văd sfârșitul unui lucru. Iar uneori, tot ce este necesar pentru ca lumea să capete o nouă formă este o privire atentă și o pensulă.