Motto: „Nu trimite pe nimeni să afle pentru cine bat clopotele. Bat pentru tine.” (John Donne)
A venit la cabinet într-o stare de agitație, spunând că anxietatea sa a atins cote maxime fiindcă tocmai a aflat de moartea cuiva, o persoană pe care nu o cunoștea și despre care altcineva, de asemenea necunoscut, postase într-un grup de pe Facebook. Poate părea surprinzător ca cineva să se îngrijoreze în asemenea măsură din cauza unui necunoscut, dar, în esență, nu moartea acelei persoane ne îngrozește, ci propria mortalitate.
Conștientizarea scurtimii vieții și a caracterului ei prețios
Confruntarea cu propria moarte sau cu moartea unei persoane apropiate conduce la o modificare adâncă a tipului de personalitate și la o remarcabilă schimbare de atitudine. Primejdia în care se află și criza pe care o traversează pot deveni un prilej de creștere personală, după cum susține Irvin D. Yalom în „Psihoterapia existențială”. Astfel, oamenii tind să își rearanjeze prioritățile și să se concentreze pe lucrurile banale care capătă farmec și importanță („o banalizare a banalului”) și își dau voie să nu mai facă lucruri pe care nu le doresc, dobândind astfel un sentiment al eliberării. Nu mai amână la nesfârșit, fiindcă tocmai au înțeles finitudinea vieții, ci trăiesc în prezentul imediat, au mai puține temeri interpersonale, mai puține griji cu privire la respingere și o mai mare disponibilitate pentru asumarea riscurilor. Într-un fel, gândul morții ne ajută prin ancorarea în viața concretă și imediată: „Deși moartea distruge omul la nivel fizic, ideea morții îl salvează.” (I. Yalom)
Cât de conștient trăim?
Întrebarea care mă frământă este de ce nu reușim să conștientizăm propria finitudine mai devreme, astfel încât să ne bucurăm cu intensitate de fiecare zi pe care o trăim. De ce este nevoie să pierdem pe cineva drag sau să ne confruntăm noi înșine cu o boală gravă? În 1926, filosoful Martin Heidegger a remarcat faptul că există două moduri fundamentale de a fi în lume: (1) o stare de uitare a ființei și (2) o stare de asumare a ființei. Când cineva trăiește în starea de uitare a ființei, el se lasă copleșit de lumea obiectelor, de viața cotidiană, de cum sunt lucrurile. Pe de altă parte, starea de asumare a ființei aduce în prim plan nu cum sunt lucrurile, ci faptul că sunt. În mod obișnuit, oamenii trăiesc în prima stare, cea de uitare a ființei, iar trecerea la cea de-a doua, care presupune autenticitate și asumare deplină a ființei, nu se poate face, susține filosoful, decât prin confruntarea cu o experiență-limită: moartea este condiția care face posibilă viața autentică.
Despre moarte și a muri. Dezinvestirea
„Despre moarte și a muri” și-a intitulat cartea Elisabeth Kübler-Ross, fondatoarea îngrijirii paliative, care a desprins învățături despre Marea Trecere de la pacienți, medici, asistenți și preoți. În urma numeroaselor interviuri realizate împreună cu echipa sa, a identificat cele cinci stadii ale procesului de trecere dincolo: negarea și izolarea, furia, negocierea, depresia și acceptare. Totuși, unul dintre pacienții menționați de Irvin Yalom a fost de părere că mai există un stadiu, numit „epoca de aur” care apare atunci când pacientul are destul timp să se împace cu gândul morții.
Ambii autori menționați sunt convinși că nu putem să îi ajutăm pe cei dragi să treacă dincolo decât dacă noi suntem împăcați la rândul nostru cu gândul morții.
Nu cred că orice membru al familiei poate să faciliteze această trecere, ci mai degrabă o persoană compatibilă spiritual, empatică și cu o înțelegere profundă a vieții și a morții. Dr. Elisabeth Kübler-Ross numește acest gen de persoană „vizitator liniștitor”. Chiar dacă știm care este deznodământul pentru cel afectat de boală, chiar dacă nu mai este nimic de făcut din punct de vedere medical, este important să îi fim alături până în ultima clipă, să nu îi dăm vreodată senzația de abandon, să nu îl lăsăm în izolare și singurătate.
Empatia și atenția la nevoile și la cererile uneori neobișnuite ale celor dragi care se duc de lângă noi cu fiecare zi mai mult sunt aspecte care le dau o stare de bine și le transmit că mai contează pentru familie. Este foarte important ca aparținătorii care intră în contact cu persoanele bolnave să își păstreze speranța, astfel încât ele să nu cadă psihic, pentru că degradarea fizică s-ar accentua. Deși știe care este deznodământul, bolnavul păstrează întotdeauna o rază de speranță, deci aparținătorii trebuie să fie atenți să nu i-o spulbere.
Poate cele mai grele momente pentru cel bolnav sunt cele în care el a ajuns la acceptare, dar aparținătorii rămân în negare. „Nu mai pot (să lupt sau să rămân în viață)” spune bolnavul. „Trebuie să poți! Trebuie să lupți!” – (crede că) îl încurajează aparținătorul. Consecințele sunt greu de dus de către bolnav, pentru că el nu simte că i se permite să treacă dincolo și se frământă mai mult decât este cazul.
Mai multă atenție la nevoile celor care se sting, mai multă încredere în cuvintele lor ne-ar scuti probabil de sentimentul de vinovăție. Și spun „probabil” tocmai pentru că avem oricum tendința de a ne învinovăți: dar dacă nu îl ascultam și făceam ca mine? Oare n-ar fi fost mai bine? sau, dimpotrivă: de ce nu l-am ascultat? De ce n-am făcut cum a zis el?
„Mi s-a terminat viața. Mai trăiesc doar două zile. Plec acasă!” asta mi-a spus tata exact cu două zile înainte de a se stinge. Pentru mintea rațională este greu de înțeles precizia aceasta, dar mi-e clar că el trecuse deja într-o altă dimensiune, iar cu mine se mai conecta când și când. Cred că intuiam asta, anume că începuse deja dezinvestirea*, de aceea îl lăsam să ființeze dincolo mai mult decât aici, umblând discret în preajma lui, dându-i să mănânce atât cât mai putea, fără a-l forța, fără a-l presa cu nimic. Nu m-am simțit nicio clipă abandonată, tocmai pentru că am descifrat înțelesul profund al cuvântului „acasă.”
„Toporul tăietorului de lemne i-a cerut copacului mânerul. Copacul i l-a dat.” (Tagore, „Păsări răzlețe”, LXXI)
* dezinvestire – termen folosit de Dr. Elisabeth Kübler-Ross pentru a desemna separarea graduală a muribundului
Violeta Stanciu, psihoterapeut sistemic de cuplu și familie, psiho-oncolog
How consciously are we living? The question that nags me!
Motto: „Therefore, send not to know for whom the bell tolls, It tolls for thee.” (John Donne)
She came in therapy in a state of agitation, saying her anxiety was at an all-time high because she had just learnt of someone’s death, someone she didn’t know and someone else, also unknown, had posted about in a Facebook group. It may seem surprising that someone should be so worried about a stranger, but in essence, it is not that person’s death that terrifies us, but our own mortality.
Realising how short and precious life is
Facing your own death or the death of someone close to you leads to a profound change in personality type and a remarkable change in attitude. Their distress and crisis can become an opportunity for personal growth, as Irvin D. Yalom argues in his book „Existential Psychotherapy”. Thus, people tend to rearrange their priorities and focus on the trivial things that take on glamour and importance („a trivialisation of the trivial”) and allow themselves to stop doing things they don’t want to do, thus gaining a sense of liberation. They no longer procrastinate indefinitely, having just realised the finitude of life, but live in the immediate present, have fewer interpersonal fears, fewer worries about rejection and a greater willingness to take risks. In a way, the thought of death helps us by anchoring us in concrete and immediate life: „though the physicality of death destroys us, the idea of death saves us” (I. Yalom).
How conscious are we living?
The question that nags me is why do we fail to realise our own finitude sooner so that we can intensely enjoy each day we live. Why is it necessary to lose a loved one or face a serious illness ourselves? In 1926, the philosopher Martin Heidegger noted that there are two fundamental ways of being in the world: (1) a state of forgetting being and (2) a state of assuming being. When one lives in the state of oblivion of being, one is overwhelmed by the world of objects, by everyday life, by the way things are. On the other hand, the state of the assumption of being brings to the foreground not how things are, but the fact that they are. Normally, people live in the first state, that of forgetfulness of being, and the transition to the second, which presupposes authenticity and full assumption of being, can only be made, the philosopher argues, by confronting a limiting experience: death is the condition that makes authentic life possible.
On death and dying. Divestment
Elisabeth Kübler-Ross, the founder of palliative care, called her book „On Death and Dying”, drawing lessons about the Great Crossing from patients, doctors, nurses and priests. Through numerous interviews with her team, she identified the five stages of the process of crossing over: denial and isolation, anger, bargaining, depression and acceptance. However, one of the patients mentioned by Irvin Yalom was of the opinion that there is another stage, called the „golden age”, which occurs when the patient has enough time to come to terms with the thought of death.
Both of these authors are convinced that we cannot help our loved ones cross over unless we are at peace with the thought of death.
I don’t believe that just any family member can facilitate this transition, but rather a person who is spiritually compatible, empathetic and with a deep understanding of life and death. Dr. Elisabeth Kübler-Ross calls this kind of person a „soothing visitor”. Even if we know the outcome for the person affected by the disease, even if there is nothing more to be done medically, it is important to be there for them until the last moment, never to give them the feeling of abandonment, never to leave them in isolation and loneliness.
Empathy and attentiveness to the sometimes unusual needs and requests of loved ones who are moving away from us more and more each day are aspects that give them a sense of well-being and let them know that they still matter to the family. It is very important for carers who come into contact with sick people to keep hope so that they don’t fall mentally, because the physical deterioration would be accentuated. Despite knowing the outcome, the patient always retains a ray of hope, so carers need to be careful not to dash it.
Perhaps the hardest moments for the sick person are when they have come to acceptance, but carers remain in denial. „I can’t (fight or stay alive) any more,” says the patient. „You have to be able to! You have to fight!” – the carer (thinks) encourages him. The consequences are hard for the sick person to bear, because they don’t feel they are allowed to cross over and they fret more than is necessary.
More attention to the needs of those who are dying, more trust in their words, would probably spare us the guilt. And I say „probably” precisely because we tend to blame ourselves anyway: but what if I hadn’t listened to him and done as I did? Wouldn’t that have been better? Or, on the contrary: why didn’t we listen to him/her? Why didn’t we do as he said?
„My life is over. I only have two days left. I’m going home!” that’s what my dad said to me just two days before he passed away. It’s hard for the rational mind to understand this precision, but it’s clear to me that he had already passed into another dimension, and he still connected with me from time to time. I think I sensed that he had already begun to disinvest*, that’s why I let him be there more than here, walking discreetly around him, feeding him as much as I could, without forcing him, without pressurising him with anything. I never felt for a moment abandoned, precisely because I had deciphered the deeper meaning of the word „home.”
“The woodcutter’s axe begged for it’s handle from the tree. The tree gave it.” (Rabindranath Tagore, „Stray Birds”, LXXI)
* Disinvestment – a term used by Dr. Elisabeth Kübler-Ross to denote the gradual separation of the dying person
Bibliographies:
Yalom, Irvin, 2012, „Psihoterapia existențială”, Editura Trei, București;
Kübler-Ross, Elisabeth, 2018, „Despre moarte și a muri”, Editura For You”, București
Violeta Stanciu, systemic couple and family psychotherapist, psycho-oncologist