The long lines, of a strange elegance, show the desire for beauty, a simple, transparent ether. On the other hand, there is a permanent sadness, which resides in the ineffable of the vulnerable female figures, in contrast to the dominant and indifferent male partners. The compositions often illustrate celebrations, fireworks, bars and restaurants, arenas of fun or sin, forbidden areas or opposite to the domestic, the comfort of a safe home. The women of the 1920s appear pregnant as victims of alienation from a macho world.

Dodo (Dörte Clara Wolff, 1907-1998), German artist, initially worked as a fashion illustrator and reached the height of her artistic career between 1927 and 1930 with paintings depicting genre scenes from the high society of the Weimar Republic.

In the Berlin of the 1920s, the engine of modernity had become very feminine and the representatives of the fair sex took advantage of an energetic emancipation: they earned money, went to cafes unaccompanied by men or went dancing with their girlfriends in nightclubs.

The democratic Weimar Republic brought freedoms that were previously unthinkable. In the Berlin of the 1920s a rapid, dynamic, even contemptible emancipation was created. The „new women” are among those who use this freedom most decisively. The atmosphere is not happy at all, after Germany lost the First World War. Politics and the economy are dangerously unstable. Extremists on the right and left are trying to eliminate democracy by force, and the hyperinflation of 1923 is destroying the economies of large parts of the population. And yet art, culture and new ways of life flourish.

Dörte Wolff was raised in a comfortable middle-class Jewish environment in Berlin. From 1923 to 1926, he studied art and fashion illustration at the prestigious Schule Reimann for artists and designers. She initially worked mainly as a fashion illustrator and also designed costumes for Marlene Dietrich and Diseuse Margo Lion. From the beginning of her career, she used to sign her works DODO or DoDo.

In 1929, Dodo married the lawyer Hans Bürgner and the couple had two children, Anja and Thomas Ulrich.

In 1933 she met Carl Gustav Jung and Gerhard Adler, becoming close to psychoanalysis. She then lived in Zürich, where she was analyzed by Toni Wolff, close to Jung, at the Psychiatrische Universitätsklinik Zürich, also called the Burghölzli Klinik. Dodo depicted her dreams in her art, a series of watercolors she characterized as „unconscious paintings”. From 1934, Dodo could only work for Jewish publications, such as the Jüdische Rundschau, where he frequently published biblical illustrations, theater scenes or children’s drawings.

In 1936, Dodo emigrated to London, where she married Gerhard Adler after divorcing Bürgner. Her divorce from Adler followed, and Dodo and Hans Bürgner remarried in 1945. After the war, she focused on still lifes, landscapes, and nude and tapestry studies.

Dodo’s work had almost disappeared into oblivion, being rediscovered in 2009 by art collector Renate Krümmer. The first Dodo retrospective was held at the Kunstbibliothek (Art Library) in Berlin, exhibiting 120 works by the artist that spanned her early fashion-related period, her exuberant illustrations, the work she did while undergoing psychoanalytic therapy then incipient, graphics for Jewish magazines (the only ones allowed to publish after the Nazis came to power), art made in British exile.

The German artist’s career is linked to the New German Objectivity (Neue Sachlichkeit), a movement that included renowned artists such as Otto Dix and Georg Grosz. This movement was contrary to the more excessive expressionism and sought to capture reality with a strong personal approach and subtle compositions.

Much of Dodo’s work (published in the satirical magazine ULK) focused on bourgeois life and couple relationships, with female models being depicted in metropolitan settings, cafes, bars and dance halls, urban fairies, who are drearily bright despite the addition of champagne, fireworks and purebred dogs. During these years of turmoil, Dodo explored the possibilities of his newfound political and social freedom. The people of Berlin’s urban jungle, especially the fun-loving subcultures, exerted a great fascination on her. With expressive movements and extravagant appearances, they shattered outdated social clichés and were considered the pioneers of a radically new image. For Dodo, this environment has proven to be an endless source of inspiration. In doing so, she aimed to question openly displayed social splendor and decadence, sketch insidious addictions, or reveal apparent happiness.

The social, historical and cultural background of Dodo’s life and work can be found excellently described in the book Goodbye to Berlin by the writer Christopher Isherwood, who was fascinated by the free spirit of „the most decadent city in Europe” at the beginning of the Jazz Age, the ’30, state dynamited by the Nazis. Gradually the maddened glow of Berlin was fading as the daily scenes of the German capital presented „poverty, unemployment, political demonstrations and street fighting between the forces of the extreme left and the extreme right-A sense of death was felt in the streets of Berlin”. Critics praised Isherwood’s mastery of conveying the desperation of Berlin’s inhabitants and their „hopeless clinging to the pleasures of the moment”. She believed Isherwood skilfully evoked „the psychological and emotional fire that forced the growth of that incredible tree, Nazism.” Dodo’s pictorial art and illustrations are associated with what George Orwell described in the novel Goodbye to Berlin, being „the glowing sketches of a society in decline”.

Artista Dodo, femeile germane şi Republica de la Weimar

 Liniile prelungi, de o eleganţă stranie, arată năzuinţa spre frumos, un eter simplu, străveziu. Pe de altă parte există o permanentă tristeţe, care rezidă din inefabilul figurilor feminine, vulnerabile, în contrast cu partenerii masculini, dominanţi şi indiferenţi. Compoziţiile ilustrează deseori celebrări, focuri de artificii, baruri şi restaurante, arene ludice sau ale păcatului, zone interzise sau opuse domesticului, confortului unui cămin sigur. Femeile anilor ’20, apar pregnant ca nişte victime ale alienării dintr-o lume machistă.

Dodo (Dörte Clara Wolff, 1907-1998), artistă germană, a lucrat inițial ca ilustrator de modă și a atins apogeul carierei artistice între 1927 și 1930 cu picturi reprezentând scene de gen din înalta societate a Republicii de la Weimar.

În Berlinul anilor 1920, motorul modernităţii devenise foarte feminin iar reprezentantele sexului frumos profitau de o emancipare energică: câștigau bani, mergeau la cafenele neînsoţite de bărbaţi sau mergeau să danseze cu prietenele lor în localuri de noapte.

Republica democratică de la Weimar a adus libertăți care înainte erau de neconceput. În Berlinul anilor 1920 a fost creată o emancipare rapidă, dinamică, chiar disprețuitoare. „Noile femei” sunt printre cele care folosesc cel mai hotărât această libertate. Atmosfera nu era deloc veselă, după ce Germania a pierdut Primul Război Mondial. Politica și economia sunt periculos de instabile. Extremiștii de dreapta și de stânga încearcă să elimine democrația prin forță, iar hiperinflația din 1923 distruge economiile unor mari părți ale populației. Și totuși arta, cultura și noile moduri de viață înfloresc.

Dörte Wolff a fost crescută într-un mediu confortabil, evreiesc, din clasa de mijloc din Berlin. Din 1923 până în 1926, a studiat arta și ilustrația de modă la prestigioasa Schule Reimann pentru artiști și designeri. Ea a lucrat inițial în principal ca ilustratoare de modă și, de asemenea, a proiectat costume pentru Marlene Dietrich și Diseuse Margo Lion. De la începutul carierei, ea obișnuia să-și semneze lucrările  DODO sau DoDo.

În 1929, Dodo s-a căsătorit cu avocatul Hans Bürgner şi cuplul a avut doi copii, Anja și Thomas Ulrich.

În 1933 l-a cunoscut pe Carl Gustav Jung şi pe Gerhard Adler, devenind o apropiată a psihanalizei. A locuit apoi la Zürich, unde a fost analizată de Toni Wolff , apropiat al lui Jung, la Psychiatrische Universitätsklinik Zürich, numită și Burghölzli Klinik. Dodo și-a descris visele în arta sa, o serie de acuarele pe care ea le-a caracterizat drept „picturi inconștiente”. Din 1934, Dodo a putut lucra doar pentru reviste evreiești, precum Jüdische Rundschau, unde a publicat frecvent ilustrații biblice, scene de teatru sau desene pentru copii.

În 1936, Dodo a emigrat la Londra, unde s-a căsătorit cu Gerhard Adler după ce a divorțat de Bürgner. A urmat divorțul ei de Adler, iar Dodo și Hans Bürgner s-au recăsătorit în 1945. După război, ea şi-a axat tematica pe naturi statice, peisaje și studii de nud şi tapiserie.

Munca lui Dodo aproape că se pierduse în uitare, fiind redescoperită  în 2009 de Renate Krümmer, colecționar de artă. Prima retrospectivă Dodo a avut loc la Kunstbibliothek (Biblioteca de Artă) din Berlin, fiind expuse 120 de lucrări ale artistei care au cuprins perioada ei timpurie legată de modă, exuberantele ei ilustrații, munca pe care a făcut-o când a urmat terapie prin psihanaliza pe atunci incipientă, grafica pentru revistele evreiești (singurele care i-au permis să publice după venirea naziștilor la putere), arta realizată în exilul britanic.

Cariera artistei germane este legată de Noua Obiectivitate Germană (Neue Sachlichkeit), mişcare din care au făcut parte artişti renumiţi precum Otto Dix și Georg Grosz . Această mişcare a fost contrară expresionismului mai excesiv și a căutat să surprindă realitatea cu o puternică abordare personala şi compoziţii subtile.

O mare parte a creaţiei lui Dodo (publicată în revista satiric ULK) s-a concentrat pe viaţa burgheză şi relaţiile de cuplu, modelele feminine fiind descrise în medii metropolitane, cafenele, baruri și săli de dans, feerii urbane, care sunt trist strălucitoare deşi alătură şampanie, focuri de artificii şi câini de rasă. În acești ani de tulburări, Dodo a explorat posibilitățile libertății sale politice și sociale nou găsite. Oamenii junglei urbane a Berlinului, în special subculturile iubitoare de distracție, au exercitat o mare fascinație asupra ei. Cu mișcări expresive și apariții extravagante, ei au spulberat clișeele sociale învechite și au fost considerați pionierii unei imagini radical noi. Pentru Dodo, acest mediu s-a dovedit a fi o sursă nesfârșită de inspirație. Făcând acest lucru, ea și-a propus să pună la îndoială splendoarea socială și decadența afișată în mod deschis, să schițeze dependențe insidioase sau să dezvăluie fericirea aparentă.

Fundalul social, istoric şi cultural al vieţii şi operei lui Dodo îl putem găsi descris excelent în cartea Goodbye to Berlin a scriitorului Christopher Isherwood, care a fost fascinat de spiritul liber al „cel mai decadent oraș din Europa” la începutul lui Jazz Age, anii ‘30, stare dinamitată de nazişti. Treptat, strălucirea nebună a Berlinului era stinsă, pe măsură ce scenele zilnice ale capitalei germane prezentau „sărăcia, șomaj, demonstrații politice și lupte de stradă între forțele extremei stângi și extremei drepte-Pe străzile din Berlin a fost simțită o senzație de moarte”. Critica  a lăudat măiestria lui Isherwood în a transmite disperarea locuitorilor Berlinului și „agățarea lor fără speranță de plăcerile momentului”. Ea credea că Isherwood a evocat cu pricepere „focul psihologic și emoțional care a forțat creșterea acelui copac incredibil, nazismul”. Arta picturală şi ilustraţiile lui Dodo se asociază cu ceea ce George Orwell a descris în romanul Goodbye to Berlin, fiind „schițele strălucitoare ale unei societăți în declin”.

© Sud-Est Forum 2023

Surse bibliografice: visitberlin.de; Wikipedia; blogs.20minutos.es ; fashionheritage.eu; Miriam-Esther Owesle, Embleme des Zeitgeist-Catalog Berlin; New York Times