You begin to squeeze your eyelids until it hurts, until you feel drops of the sweat of your soul appear. And then the memory turns into 100 labyrinths, then into a thousand labyrinths. Thoughts and sensations flow through them like little precious stones. We are born of memory…mine, yours, ours. Humanity is born of memory. Without this we could sing like the great Borges:

 „Free from memory and hope,

unlimited, abstract, near future,

the dead is not dead: he is death.”

And Borges also wrote that „Nevertheless, there is something that remains/nevertheless, there is something that bemoans”.

And that something is the memory retained in photographs.

Roland Barthes thought that „Realists do not photograph for a „copy” of reality, but for an emanation of past reality, a magic, not an art”. And the French philosopher, also impressed by the momentum of photography, commented: „What I feel about these photographs derives from an average affect, almost from a certain training… it is studium… whether I receive them as political testimony or I enjoy them as good historical scenes: for culturally I participate in figures, faces, gestures, settings, actions. The second element will break, or punctuate, the study. This time I’m not the one looking for it… it’s this element that rises from the scene, shoots from it like an arrow, and pierces me. There is a Latin word for this wound, this puncture, this mark made by a sharp instrument…punctum.”

In a brief history of photography, the philosopher Walter Benjamin wrote: „It would not be surprising if photographic practices – which today look back for the first time to that period of pre-industrial flowering – had a subterranean connection with the upheaval of capitalist industry.1 And yet, it is not at all easy to use the charm of the first pictures – which are now available to us in the beautiful old photography publications recently published2 – for the purpose of a true investigation of its nature.3 The attempts to theoretically master this field are absolutely rudimentary. And however many debates on this subject have taken place in the last century, they have not really freed themselves from the shamelessly buffoonish scheme [skurillen Schema] of that little chauvinist called the Leipziger Anzeiger, which thought it must be opposed as long as there was time, devilish French arts. „The desire to retain some fleeting reflected images – it says – is not only impossible, as it emerged from a thorough German research, but even the very fact of wanting it is blasphemy. Man is created in the image and likeness of God, and the image of God cannot be retained by any human machine.

A completely different air emanates from the exposition with which the physicist Arago presented himself, as a supporter of Daguerre’s invention, on July 3, 1839, in front of the Chamber of Deputies. The beauty of his discourse lies in the way he finds a connection with all aspects of human activity.

The synthesis of expression achieved by the long freezing of the model – says Orlik about the beginnings of photography – is the main reason why these photographs, despite their simplicity, exert a more intense and lasting effect on the viewer than more recent photographs, on a par with good portraits drawn or painted.”

Photography, anthropologists argue, is never an unbiased representation of the world around us. It is an integral part of making the world what it is. It is an active medium through which human beings define and redefine themselves and their societies.

And so we look at old photographs that we perceive as „a kind of language through which we communicate our moods and our thoughts and a social currency through which we imagine, build and add value to our public identities” (Abidin 2018).

Începi să strângi pleoapele până la durere, până când simţi că apar picături din sudoarea sufletului. Şi atunci memoria se transformă în 100 de labirinturi, apoi într-o mie de labirinturi. Prin ele curg gândurile şi senzaţiile ca nişte mici pietre nestemate. Suntem născuţi de memorie…a mea, a ta, a noastră. Omenirea este născută de memorie. Fără aceasta am putea incanta precum marele J.L. Borges:

 “Liber de memorie și de speranță,

nelimitat, abstract, aproape viitor,

mortul nu este un mort: el este moartea.”

Şi tot Borges scria că “Cu toate acestea, există ceva care rămâne/cu toate acestea, există ceva care deplânge”.

Şi acel ceva este memoria reţinută în fotografii.

Roland Barthes gândea că “Realiștii nu fac fotografia pentru o „copie” a realității, ci pentru o emanație a realității trecute, o magie, nu o artă”. Şi tot filosoful francez impresionat de avântul fotografiei, comenta: ”Ce simt despre aceste fotografii derivă dintr-un afect mediu, aproape dintr-o anumită pregătire… este studium… fie că le primesc ca mărturie politică sau mă bucur de ele ca scene istorice bune: căci din punct de vedere cultural particip la figuri, chipuri, gesturi, decoruri, acțiuni. Al doilea element va rupe, sau puncta, studiul. De data aceasta nu eu sunt cel care îl caut… este acest element care se ridică din scenă, trage din el ca o săgeată și mă străpunge. Există un cuvânt latin pentru a desemna această rană, această înțepătură, acest semn făcut de un instrument ascuțit… punctum.”

Într-o scurtă istorie a fotografiei, filosoful Walter Benjamin scria: “ N-ar fi de mirare dacă practicile fotografice – care astăzi își întorc pentru prima dată privirea înspre acea perioadă de înflorire preindustrială – ar avea o legătură subterană cu zdruncinarea industriei capitaliste. Și totuși, nu-i deloc ușor să utilizăm farmecul primelor poze – care ne stau la dispoziție acum în frumoasele publicații de fotografie veche apărute recent – în scopul unei adevărate cercetări a naturii ei. Încercările de a stăpîni teoretic acest domeniu sînt absolut rudimentare. Și oricît de multe dezbateri pe această temă au avut loc în secolul trecut, ele nu s-au eliberat de fapt de schema nerușinat bufonă [skurillen Schema] a acelei fițuici șovine numite Leipziger Anzeiger, care credea că trebuie să se opună, cît mai era timp, diavoleștii arte franțuzești. „Dorința de a reține niște imagini reflectate fugar – se spune acolo – este nu numai lucru imposibil, așa cum a reieșit dintr-o temeinică cercetare germană, dar pî­nă și faptul în sine de a-ți dori aceasta e o blasfemie. Omul e creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar imaginea lui Dumnezeu nu poate fi reținută de nicio mașinărie omenească.

Un aer total diferit adie din expozeul cu care fizicianul Arago s-a prezentat, în calitate de susținător al invenției lui Daguerre, în ziua de 3 iulie 1839, în fața Camerei Deputaților. Frumusețea discursului său rezidă în felul în care găsește o legătură cu toate aspectele activității umane.

Sinteza expresiei care se obține prin lunga încremenire a modelului – spune Orlik despre începuturile fotografiei – e principalul motiv pentru care aceste fotografii, în pofida simplității lor, exercită un efect mai intens și mai durabil asupra privitorului decît fotografii mai recente, la egalitate cu bune portrete desena­te sau pictate.“

Fotografia, susțin antropologii, nu este niciodată o reprezentare imparțială a lumii din jurul nostru. Face parte integrantă din a face lumea ceea ce este. Este un mediu activ prin care ființele umane se definesc și se redefinesc pe ei înșiși și pe societățile lor.

Şi astfel privim fotografiile vechi pe care le percepem ca “un fel de limbaj  prin care ne comunicăm stările de spirit și gândurile noastre și o monedă socială prin care ne imaginăm, construim și adăugăm valoare identităților noastre publice” (Abidin 2018).

© Sud-Est Forum 2023