O (aproape) istorie

recenzie de Violeta Stanciu

De la strada Antim la cartierele rezidențiale bucureștene, de la demagogul Stănică Rațiu la o întreagă clasă politică, de la Pascalopol la Costin (într-o oarecare măsură, ca să nu spun „specie”), Cristian Fulaș face o radiografie a societății actuale, în care se văd expuși ca într-un insectar, mai mult, ca pe o masă de disecție,  tot felul de „jmecheri”. O lume în care binele și răul nu mai sunt categorii distincte. De altfel, în numeroase contexte, personajele spun că nu vor să facă rău, cel puțin nu intenționat sau că nu vor să facă nici rău, nici bine, tot ce-și doresc este binele lor.

Ce m-a frapat în paginile  romanului „Specii” este naturalețea vocilor acestor personaje. Fiecare își spune povestea cu multă autocompasiune, încât, naiv, uiți că ești într-un laborator în care cineva decantează caractere ca să obțină esențe puternice. Aproape că te impresionează cel care pierde jocul în favoarea altui „jmecher”, pentru că ți-a dat voie să îi înțelegi motivațiile, să vezi cum s-a construit. Te implică emoțional și îți speculează frustrările. Până îți amintești scopul fiecăruia:„binele nostru”, adică al personajelor, binele individual.

Dacă oamenii aceștia care își doresc puterea (care se traduce în bani, statut, influență) amintesc de lumea călinesciană, discursul politic al înlocuitorului lui Miron trimite către lumea lui Caragiale. Ironia și grotescul nu s-au împletit nicicând mai bine ca în descrierea celui care nu poate să pronunțe cuvintele mai lungi de trei silabe. Aș adăuga și tragicul, fiindcă mesajul este că întotdeauna se poate și mai rău.

În spatele speciei politice se află tot timpul un adevărat aparat alcătuit din cei îmbogățiți și loiali –  tocmai din acest motiv, dar și din ziariștii care scriu ce trebuie, când trebuie, pentru o sumă apreciabilă. Peste toți aceștia, din umbră, conduce insul care se joacă de-a demiurgul, făcând și desfăcând, cunoscând, analizând și apoi retrăgându-se când înțelege că partida e pierdută. Felul în care se poartă Costin cu oamenii politici ai vremii amintește de personajul nemuritor al lui Simone de Beauvoir, dezamăgit de orgoliile oamenilor politici.

Sfârșitul și sfârșiturile individuale nu sunt decât sugestii ale altor începuturi. Locul lui Miron e ocupat imediat în cadrul partidului, așa cum locul lui Victor e luat de Gelu, individ care nici măcar nu mimează respectul pentru ceilalți.

O atenție sporită acordă autorul și „speciei” femeii ambițioase care își depășește condiția și vrea tot ce-i mai bun pentru copiii ei. Femeia care se îngrijește peste măsură, mănâncă bio, postează pe instagram și pe facebook pentru validare, are conturi bancare, se droghează și face pomeni la restaurante de 4 stele. Femeia aceasta rămâne până la final întruchiparea superficialității, ca o pecete pusă asupra lumii cuprinse în paginile cărții. În fond, o lume pe care autorul a observat-o, a distilat-o și a înfățișat-o. Cu amuzament, susține Domnia-Sa.

Atmosfera pe care o creează Cristian Fulaș prin ritmul lent al narațiunii și prin dezvăluirea discursului interior al personajelor sale are rezonanțele prozei psihologice a Hortensiei Papadat-Bengescu. O lume decăzută, o lume bolnavă la propriu și la figurat, lumea decavatului prinț Maxențiu.

Familia și loialitatea sunt valorile pe care lumea aceasta le proclamă și în numele căror personajele  fac o mulțime de lucruri, dar în cele din urmă trădarea și infidelitatea își pun amprenta. Nimic nu rezistă, pentru că setea de putere e prea mare. Pentru că lăcomia învinge, pentru că odată ce ai intrat în hora compromisului nu poți ieși decât dacă ești dispus să pierzi tot.

Victor moare cu chiloții amantei în buzunar. Tot în buzunar avea și verigheta. Iată valorile.

©Sud-Est Forum2023

Copyright secured by Digiprove © 2023All Rights Reserved