In a long and painstaking work, the hand armed with the graphite pencil, brush or nib bent over the paper. The effort to revive the fantastic in an era of modernity appears as a metaphysically condensed art. M. Merleau-Ponty, reformulating an idea taken from Sartre, said: „One can say about the painter the same thing that Valery said about the priest, that he leads a double life and that half of his bread is consecrated.”

In a glorious relevance, we can look at the works of a master plastic artist who modestly signs himself only by a pseudonym: ignus. Unfortunately, few of the graphic works of this contemporary talent send us to Bosch’s medieval fantasy, the work made only by pencil and tinted with diluted coffee, the willful poverty of technical means demonstrating his will that is surpassed only by imagination. The re-introduction of the strange or hybrid image (a term dear to the great art critic René de Solier) results from a series of experiences and a set of heterogeneous concepts. Quoting it from René de Solier, we can characterize ignus works by enigmatic, compositions that introduce disorientation and the hybrid into the world of forms and the beings are brought back to their origin, to their true meaning, the imaginary spaces.

Asking him for comments on his works, I received a surprising answer: „I don’t like the texts. If I were to write a text, I would write it in an invented language; there is no way the texts can match what I feel and see.”

And if we are still talking about invented languages, we can remember two famous bibliophile editions, books whose written part is incomprehensible. These are called the Voynich Manuscript, the second being the Codex Seraphinianus. Specialists tell us that the first book uses a coded language, which was deciphered after long efforts. The second book is written in an entirely invented language.

The Voynich manuscript currently consists of about 240 pages, but there is evidence that it is incomplete. Some pages are folding sheets of different sizes. Most of the pages have fantastic illustrations or diagrams, some crudely colored, with diverse themes: people, fictional plants, astrological symbols, etc. The text is written from left to right. The manuscript is named after Wilfrid Voynich, a bookseller who discovered it in 1912. Since 1969, it has been in Yale University’s Beinecke Library of Rare Books and Manuscripts. The origins, authorship, and purpose of the manuscript are still debated. Various hypotheses have been suggested, including that it is a constructed language, a code, cipher, a useless form of cryptography, or simply a meaningless hoax. The paper on which it is written has been carbon-dated to the early 15th century (1404–1438), and stylistic analysis indicates that it may have been composed in Italy during the Renaissance.

Between 1976 and 1978, the Italian artist Luigi Serafini created the Codex Seraphinianus which is a cultural fantasy in a style reminiscent of the Voynich manuscript. Approximately 360 pages of bizarre images accompanied by text written in an imaginary language, were originally published in Italy.

The Codex is a handwritten encyclopedia with abundant illustrations, drawn in colored pencil, featuring images of flora, fauna, anatomical structures and fantastic foods. The writing system appears to be modeled after European writing, left-to-right, in rows and an alphabet with upper and lower case letters, some of which double as numbers. Some letters appear only at the beginning or end of words, similar to Semitic writing systems. The curvilinear letters are rope or thread-like, with loops and even knots, and are somewhat reminiscent of the Sinhala script.

In 2009, Serafini stated that there is no meaning behind the Codex’s script, which is asemic (asemic writing is a hybrid art form that fuses text and image into a unity and then frees it up to arbitrary subjective interpretations); his experience of writing the pages was similar to automatic writing, and what he wanted his alphabet to convey was the sensation that children experience with books they cannot yet understand, a mimetic cognitive process, paratext recreation.

Slightly ironically, the Canadian Michael LaPointe referred to these mysterious books as a pleasure of the unintelligible and the old, leather-bound editions „can inspire as much awe as the top of cathedrals”. LaPointe quotes Tristan Tzara: „An intelligible work is the product of a journalist”; Tzara thought that if you could articulate a work, it was a sign of artistic impoverishment: „When a writer or an artist is praised by the newspapers, it is proof of the intelligibility of his work: miserable lining of a garment for public use.” In this formulation, obscurity is essential. Conceptualizing, Theodor Adorno, launched this theory: „incomprehensibility persists in the depth of art and it protects the philosophy of art from its violence.”

Secret languages? A permanent fascination for the human mind, a challenge in the sense that Umberto Eco launched: „codes are always plural and not necessarily common to the sender and the receiver” and his compatriot Luigi Pirandello meditated as follows: „Using words, you give them the meaning they have for you , and receiving them I invest them with the meaning I want”.

In conclusion, we can say that the Voynich Manuscript rests at the library, the Codex Seraphinianus is for sale on Amazon, but Ignusart’s works can only be seen on the Sud-Est Forum magazine.

Cărţi misterioase scrise sau nescrise încă

Într-o muncă îndelungată şi migăloasă mâna înarmată cu creionul de grafit, pensula sau peniţa se apleacă asupra hârtiei. Efortul reînviererii fantasticului într-o epocă a modernităţii, apare ca o artă condensată metafizic. M. Merleau-Ponty, reformulând o idee preluată de la Sartre, spunea:”Se poate spune despre pictor cam acelaşi lucru pe care îl spunea Valery despre preot, că duce o viaţă dublă şi că jumatate din pâinea sa e sfinţită”.

Într-o glorioasă relevanţă, putem privi operele unui magistral artist plastic care se semnează modest doar prin pseudonim: ignus. Puţine din păcate, lucrările grafice ale acestul talent contemporan ne trimit la fantasticul medieval a lui Bosch, opere făurite doar prin creion şi nuanţate cu cafea diluată, sărăcia voită a mijloacelor tehnice, care demonstrează voinţa sa ce este întrecută doar de imaginaţie. Reintroducerea imaginii în straniu sau hibrid (termen drag marelui critic de artă René de Solier), rezultă dintr-o serie de experienţe şi dintr-un ansamblu de concepte eterogene. Citându-l tot de René de Solier, putem caracteriza lucrările lui ignus prin enigmatic, compoziţii care introduc dezorientarea şi hibridul în lumea formelor iar fiinţele sunt reconduse spre origine, la adevăratul lor sens, spaţiile imaginare.

Cerându-i comentarii asupra lucrărilor sale, am primit un răspuns surprinzător: ”nu îmi plac textele. Dacă aş scrie un text, l-aş scrie într-o limbă inventată; nu au cum să se potrivească textele cu ce simt şi văd eu.”

Şi dacă tot a venit vorba despre limbi inventate, putem să ne amintim de două celebre ediţii bibliofile, cărţi ce au partea scrisă de neînţeles. Acestea se numesc Manuscrisul Voynich, a doua fiind Codex Seraphinianus. Specialiştii ne spun că prima carte foloseşte un limbaj cifrat, care a şi fost descifrat (spun unii) după îndelungate eforturi. A doua carte este scrisă într-un limbaj inventat în întregime.

Manuscrisul Voynich constă în prezent din aproximativ 240 de pagini, dar există dovezi că este descompletat. Unele pagini sunt foi pliabile de diferite dimensiuni. Majoritatea paginilor au ilustrații sau diagrame fantastice, unele colorate rudimentar, cu tematică diversă: oameni, plante fictive, simboluri astrologice etc. Textul este scris de la stânga la dreapta. Manuscrisul poartă numele lui Wilfrid Voynich, un comerciant de carte care l-a descoperit în 1912. Din 1969, se află în biblioteca de cărți rare și manuscrise Beinecke a Universității Yale. Originile, paternitatea și scopul manuscrisului sunt încă dezbătute. Au fost sugerate diverse ipoteze, inclusiv că este un limbaj construit, un cod, cifru, o inutilă formă de criptografie sau pur și simplu o farsă fără sens. Hârtia pe care este scris a fost datat cu carbon la începutul secolului al XV-lea (1404–1438), iar analiza stilistică indică că este posibil să fi fost compus în Italia, în timpul Renașterii.

Între 1976 și 1978, artistul italian Luigi Serafini a creat Codex Seraphinianus care este o fantezie culturală într-un stil care amintește de manuscrisul Voynich. Aproximativ 360 de pagini de imagini bizare însoţite de text scris într-un limbaj imaginar, au fost publicate iniţial în Italia. Codexul este o enciclopedie scrisă de mână cu ilustrații abundente, desenate  în creion colorat, prezentând imagini ale florei, faunei, structuri anatomice și alimente fantastice. Sistemul de scriere apare modelat după cele de scriere europeană, de la stânga la dreapta, pe rânduri și un alfabet cu litere mari și mici, dintre care unele se dublează ca cifre. Unele litere apar doar la începutul sau la sfârșitul cuvintelor, similar sistemelor de scriere semitică. Literele curbilinii sunt în formă de frânghie sau fir, cu bucle și chiar noduri  și amintesc oarecum de scrierea sinhala.

În 2009, Serafini a declarat că nu există niciun sens în spatele scenariului Codexului, care este asemic (scrierea asemică este o formă de artă hibridă care fuzionează textul și imaginea într-o unitate și apoi o eliberează interpretărilor subiective arbitrare); experiența lui în scrierea paginilor a fost similară cu scrierea automată și ceea ce voia să transmită alfabetul său a fost senzația pe care copiii o experimentează cu cărțile pe care încă nu le pot înțelege, un proces cognitiv mimetic, recrearea de paratext.

Uşor ironic, canadianul Michael LaPointe, se referea la aceste cărţi misterioase ca fiind o plăcere a neinteligibilului și edițiile vechi, legate în piele “pot inspira aceeași uimire ca partea superioară a catedralelor”. LaPointe îl citează pe Tristan Tzara: „O lucrare inteligibilă este produsul unui jurnalist”; Tzara s-a gândit că dacă ai putea articula o operă, era un semn al sărăcirii artistice: „Când un scriitor sau un artist este lăudat de ziare, este o dovadă a inteligibilității operei sale: căptușeală mizerabilă a unei haine pentru uz public.” În această formulare, obscuritatea este esenţială. Conceptualizând, Theodor Adorno,  a lansat această teorie: „incomprehensibilitatea persistă în profunzimea  artei și ea protejează filosofia artei de violența sa.”

Limbajele secrete? O permanentă fascinaţie pentru mintea omenească, provocare în sensul pe care Umberto Eco lansa: “codurile sunt totdeauna plurale şi nu neapărat comune trimiţătorului şi receptorului” iar conaţionalul său Luigi Pirandello medita astfel: „Folosind cuvintele, le daţi sensul pe care il au pentru dumneavoastră, iar eu primindu-le le investesc cu sensul pe care îl vreau eu”.

În concluzie putem spune că Manuscrisul Voynich se odihneşte la bibliotecă, Codex Seraphinianus se găseşte de vânzare pe Amazon dar lucrările lui ignus pot fi văzute numai pe Sud-Est Forum.

Copyright secured by Digiprove © 2022All Rights Reserved