Printre artiştii contemporani care încearcă să descifreze secretul existenţei umane se află doi care sunt dominaţi de teamă ca rezultat al speranţei metafizice că lumea are un temei non-lumesc. Ei gonesc după o speranţă şi spre un acces  eliberator pentru fiinţa umană, într-o relaţie polimorfă între modelul divin şi imitatorul mundan, enigmă veche de când lumea.

Tipurile lor de retorică estetică se întrepătrund, se atrag dar şi se resping în acelaşi timp. Ceea ce-i aduce împreună în câmpul de semnificaţie este folosirea ca mijloc de expresie a corpului omenesc, cât mai dezgolit de veşmintele maculatorii. Cei doi artişti sunt supersensibili, posedă o tehnică excelentă, apelând la compoziţii grandioase, complicate, de tip maximalist. La amândoi putem citi o subconştientă frică de prezent şi de realitate, prin lucrările lor practicând un sublim catharsis aparent lipsit de virtutea puritanismului.

Roberto Ferri, pictor italian, este născut la Taranto în 1978. A început să studieze pictura ca autodidact și din 1999, la Roma, și-a aprofundat cercetările asupra picturii antice, de la începutul secolului al XVI-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este pasionat de Caravaggio și de academism (David, Ingres, Girodet, Géricault, Gleyre, Bouguereau). În 2006, a absolvit cu “magna cum laude” Academia de Arte Frumoase din Roma.

Rob Woodcox, este artist fotograf american, născut în Texas şi crescut în Michigan, care îşi împarte activitatea între Mexico City, Los Angeles și New York. Extrem de prolific, are puternice tendinţe militante  şi o participare socială semnificativă.

Numitorul comun al celor doi artişti, esenţa care îi uneşte, “constă nu numai în refuzul oricărui tabu sau atmosfera, vibrația culorilor sau farmecul formelor – toate acestea par a fi de la sine înțelese – ci prezența reală, aproape fizică a trupurilor, a masei corpurilor și detaliilor”. (André Chastel)

Solidaritatea criteriilor se desparte totuşi prin temperament şi demonstrarea finalităţii. Roberto Ferri este tributar caravagismului, al penumbrei, al atmosferei apăsatoare, dramatice. Trupul uman în opera sa este prinsă în convulsii tipic baroce, suferinţa dusă spre mit. Într-un interviu, Roberto declara: ”Arta mea vrea să fie un strigăt tăcut și intenționez să recuperez toate valorile pe care arta contemporană a încercat să le distrugă, în special cea a Frumuseții, care a fost rănită și va purta inevitabil această cicatrice. Pictura mea vrea să celebreze chiar acest concept, în timp ce arta contemporană, de zeci de ani, s-a preocupat doar de a genera și regenera conceptul din care se hrănește, în general cu unicul scop de a uimi. Este necesar să redescoperim tot ceea ce ne face ființe umane, alcătuiţi din sentimente, emoții și impulsuri  și care ne-a permis, de-a lungul secolelor trecute, să creăm mari capodopere, mărturie că Frumusețea este intrinsecă ființei noastre. Ar trebui să știți că procesul creativ este un proces dinamic. Ea corespunde eternei căutări a Frumuseții care va fi întreruptă de doar de finalizarea picturii. Astfel, subiectul va trăi în spiritul creației.”

Rob Woodcox preferă plasarea subiectului în spatii naturale, aerisite. Compoziţiile sunt luminoase iar trupul uman se află in linii deschise, îndreptate spre cer, într-un gest de eliberare cosmică. Rob mărturiseste: ”Sunt un spirit vagabond și îmi place să creez povești vii, cusute de firele realității, ale memoriei și ale suprarealismului de vis. Fiecare idee de fotografie este o declarație a experienței mele și se străduiește să spună o poveste semnificativă oricărui privitor. Dincolo de a spune o poveste, este esențial că arta mea fotografică să conține un scop pentru a continua schimbarea pozitivă a umanității.”

El este adeptul unui concept numit sincronicitate pe care il descrie ca “a avea un gând și în câteva minute sau ore se întâmplă ceva în legătură cu ceea ce mă gândeam într-un mod neașteptat. Frumusețea de a-mi urmări pasiunile este ca să devin mai în ton cu lumea din jurul meu. Am avut conversații despre modul în care tinerii plănuiesc să schimbe lumea și să facă orice visează și a fost inspirant să vezi o astfel de grijă, forță și impuls la generația următoare.”

Ca o încheiere, din nefericire pripită dar obligatorie pentru concizie, am putea cita din Platon:

„Oricum, cât priveşte divinul şi Forma însăşi a vieţii, orice realitate s-ar dovedi nemuritoare şi toată lumea ar putea cădea de acord că ele nu pier niciodată”.

Short circuits 15 –  between baroque nostalgia and the revolution of the senses

Among the contemporary artists who try to decipher the secret of human existence are two who are dominated by fear as a result of the metaphysical hope that the world has a non-worldly basis. They chase after a hope and towards a liberating access for the human being, in a polymorphic relationship between the divine model and the mundane imitator, an enigma as old as the world.

Their types of aesthetic rhetoric intertwine, attract and repel each other at the same time. What brings them together in the field of meaning is the use as a means of expression of the human body, as bare as possible of the macular garments. The two artists are super sensitive, possess an excellent technique, resorting to grandiose, complicated, maximalist compositions. In both of them we can read a subconscious fear of the present and reality, through their works practicing a sublime catharsis apparently devoid of the virtue of puritanism.

Roberto Ferri, Italian painter, was born in Taranto in 1978. He began to study painting as a self-taught artist and from 1999, in Rome, he deepened his research on ancient painting, from the beginning of the 16th century to the end of the 19th century th. He is passionate about Caravaggio and academism (David, Ingres, Girodet, Géricault, Gleyre, Bouguereau). In 2006, he graduated with „magna cum laude” from the Academy of Fine Arts in Rome.

Rob Woodcox, is an American artist photographer, born in Texas and raised in Michigan, who divides his activity between Mexico City, Los Angeles and New York. Extremely prolific, he has strong militant tendencies and significant social participation.

The common denominator of the two artists, the essence that unites them, „consists not only in the refusal of any taboo or atmosphere, the vibration of the colors or the charm of the forms – all these seem to be self-evident – but the real, almost physical presence of the bodies, of the mass bodies and details”. (André Chastel)

The solidarity of the criteria is, however, separated by temperament and the demonstration of finality. Roberto Ferri is tributary to Caravaggio, the penumbra, the oppressive, dramatic atmosphere. The human body in his work is caught in typical baroque convulsions, the suffering taken to myth. In an interview, Roberto stated: “My art wants to be a silent cry and I intend to recover all the values ​​that contemporary art has tried to destroy, especially that of Beauty, which has been wounded and will inevitably bear this scar. My painting wants to celebrate this very concept, while contemporary art, for decades, has been concerned only with generating and regenerating the concept from which it feeds, generally with the sole purpose of stunning. It is necessary to rediscover everything that makes us human beings, made up of feelings, emotions and impulses and that has allowed us, throughout the past centuries, to create great masterpieces, testimony that Beauty is intrinsic to our being. You should know that the creative process is a dynamic process. It corresponds to the eternal search for Beauty that will be interrupted only by the completion of the painting. Thus the subject will live in the spirit of creation.”

Rob Woodcox prefers placing the subject in natural, airy spaces. The compositions are bright and the human body is in open lines, directed towards the sky, in a gesture of cosmic liberation. Rob confesses: „I’m a wandering spirit and I like to create living stories, stitched together by the threads of reality, memory and dreamlike surrealism. Each photo idea is a statement of my experience and strives to tell a meaningful story to any viewer. Beyond telling a story, it is essential that my photographic art contains a purpose to continue the positive change of humanity.” He is a follower of a concept called synchronicity, which he describes as “having a thought and within minutes or hours something happens related to what I was thinking in an unexpected way. The beauty of following my passions is that I become more in tune with the world around me. We had conversations about how young people plan to change the world and do whatever they dream of, and it was inspiring to see such care, strength and drive in the next generation.”

As a conclusion, unfortunately hasty but obligatory for the sake of brevity, we could quote from Plato: „However, as far as the divine and the Form of life itself are concerned, every reality would prove immortal, and everyone could agree that they never perish „.

Sources: www.robertoferri.net; www.instagram.com/robwoodcoxphoto; https://shopcatalog.com/product/bodies-of-light/; http://robwoodcox.com/shop; facebook; https://www.instagram.com/robertoferri_official; boredpanda; stirworld.com; www.forbes.fr .

 ©Sud-Est Forum2022

Copyright secured by Digiprove © 2022All Rights Reserved