„Vrabia” – curajul și sinceritatea autobiograficului
Despre familie, timp și creștere se poate vorbi în multe feluri, dar autoarea Leta Popescu a găsit o manieră inedită de expresie teatrală și, alături de echipa sa, ne-a oferit o demonstrație de curaj și sinceritate.
Prin piesa „Vrabia”, cu premiera în 3 iulie 2022, se continuă seria dezvăluirilor, a reconstituirilor și a înțelegerii fiecărui stadiu din devenirea noastră, începută, în mod fericit, cu reprezentația „MaMe”. Autobiograficul, ridicat la rang de artă, generează creativitate tehnică și implicare totală, deoarece nu ai cum să nu te regăsești măcar într-unul dintre personajele aduse pe scenă.
Acțiunea piesei se desfășoară în Galațiul postcomunist, în anii ’90, într-un cartier obișnuit, locuit atunci de oameni din pătura de mijloc, iar în centru se află o familie alcătuită din părinți și cei doi copii, un băiat și o fată.
Deși mai toate personajele sunt construite stratificat, de o complexitate aparte este Ema, „ce nume urât”, urmărită în evoluția sa de la stadiul de copil vesel, afectuos, încrezător, până la acela de tânără împlinită profesional, dar distanțată emoțional de locurile natale și de familia sa, în care nu se mai regăsește. Devine o tânără însingurată, ce pare a fi, încă din adolescență, în contratimp cu ai săi. Ema deschide și închide piesa, căci perspectiva îi aparține. E multă nostalgie în privirea pe care aceasta o aruncă asupra evoluției sale și multă suferință.Luptă pentru a-și depăși familia, în fond, pentru a-și depăși condiția. Fratele nu îi înțelege dorința de evoluție și nici nu vede nefericirea tinerei, care pare, totuși urmărită de ghinion: nașa nu apare la botez, de aici porecla „ce nume urât”, mama o presează să slăbească, ea înțelege că nu e frumoasă, ca fratele ei, și nici nu pricepe dacă e deșteaptă. Plecarea la facultate, la cea mai mare distanță posibilă, reprezintă fuga fetei din calea familiei și a ceea ce reprezintă aceasta.
Copilăria – joc, păcăleală, dar și spectrul sărăciei, adolescența – agresivitate și furie, perioada facultății – distanțare fizică și emoțională, tinerețea – tatonări, conștientizări și blazări. Patru personaje într-unul singur, de fapt prezențe care nu părăsesc niciodată scena. Interacțiunile Emei cu ceilalți presupun folosirea diferită a vocilor. Uneori vorbește adolescenta agresivă, alteori copilul exuberant, dar sunt și situații în care fiecare voce capătă putere, are individualitate și se exprimă. Mesajele preluate de la părinți sunt contradictorii și tânăra se luptă să ia deciziile cele mai bune.
„Vrabia” este un spectacol despre voci și putere. Odată cu umilirea tatălui de către polițist, mama preia puterea. E momentul în care apar (și) ceilalți părinți în scenă: o mamă autoritară, exigentă cu propria fiică, și un tată nesemnificativ ca prezență, împuținat. Așa îi vede copilul pe părinții săi, căci privirea este a Emei care își pierde eroul. Tatăl, care o învățase să nu îi fie frică de nimic, se teme în fața autorității abuzive. Ideea este reluată în final, când tânăra Ema îl înfruntă pe polițist și recuperează imaginea zdrobită a tatălui său.
Cine a devenit Ema „ce nume urât”? Și mai ales cum a devenit ea? Ce-a obținut? Și-a depășit familia sau urmează ca acest vis să fie atins de nepoata sa, destinată succesului, Rebeca„ce nume frumos”? Impresionantă este și scena finală, când, „îmbrăcată în rochia mamei”, Ema trebuie să ofere nepoatei sale pandantivul – copacul vieții – pe care ar fi trebuit să îl primească mama cândva. Cercul s-a închis.
Vrabia – maestră a zborului și a camuflajului – ilustrează zbaterea Emei de a-și depăși condiția, de a evolua. Dar Ema se întoarce în „cămara” din care odinioară dorea să se elibereze.
Un alt spectacol s-a derulat în paralel, în sala în care generația Letei Popescu își ștergea o lacrimă din colțul ochiului, iar cea a părinților acesteia încerca să anticipeze replicile și întâmplările. Un spectacol despre fragilitatea sufletului: un tată care își pierde încrederea, o mamă care devine aspră, o fată care se însingurează. Numai fratele pare să aibă o evoluție lină și frumoasă, dar în final își dezvăluie propriile frustrări.
„Vrabia” – sensibilitate și fragilitate; timp și devenire; putere și perseverență.
©Violeta Stanciu&Sud-Est Forum 2022
Leta Popescu (letapopescu.ro)
Leta Popescu (n. 1989, Galați – RO) activează pe scenele din România începând cu anul 2013. Montează în teatrele naționale din Timișoara, Cluj, Craiova, Târgu Mureș, în Teatrul Figura Gheorgheni și Gong-Sibiu. Lucrează concomitent la Reactor-Cluj, Fabrica de Pensule, Zug.zone, Teatru3G-Târgu Mureș, Replika-București.
Leta abordează în spectacolele sale teme ale prezentului, fără a face un tip de teatru militant/tezist, ci încercând să depisteze vibrațiile lumii trăite împreună cu echipa artistică.
Leta Popescu începe să fie interesată de teatru la vârsta de 12 ani când urmează diferite cursuri de actorie în Galați. Liceul cu profil uman și cu aer boem, Alexandru Ioan Cuza, creează mediul propice pentru cât mai multe activități în zona teatrală. Treptat începe să scrie piese de teatru și apoi să le regizeze. Merge la București în weekend pentru a vedea diverse spectacole și face naveta la Brăila, oraș care avea să îi deschidă și mai mult universul spectacular. Scrie, joacă, regizează și alege în final regia. La 19 ani se mută la București, unde nu trece cu succes examenele de admitere la UNATC, așa încât la 21 de ani se mută la Cluj. Se împrietenește greu dar definitiv cu atmosfera din Ardeal, unde începe să cunoască locuri și oameni cu care întreține relații de durată în domeniul artistic.
Finalizează studiile de regie teatru la Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Teatru și Film Cluj, nivel licență (2013) și nivel master (2015). Începe studiile doctorale în 2017 cu teza în lucru „Funcții și disfuncții în teatrele de repertoriu. O perspectivă regizorală asupra construcțiilor repertoriale din România 2010-2020”.
Posted by