Avem nevoie de educație emoțională
Avem nevoie de educație emoțională
de Violeta Stanciu
Moto: Mulți dintre noi suntem niște copii mai mari sau, altfel spus, ne-am îmbrăcat în hainele părinților noștri având în interior dimensiunea psihologică a unui copil.
Apărută la editura Humanitas în 2022, cu un cuvânt înainte de Vlad Stroescu, cartea Cătălinei Dumitrescu, „În interior”, umple un gol în educația emoțională a românilor. Fără a se înscrie în categoria cărților de popularizare a științei, dar accesibilizând totuși foarte multe informații pentru cititorul nespecializat, volumul de față surprinde numeroase aspecte ale individului contemporan și ale societății noastre.
Autoarea însăși precizează că este o carte de eseuri, nu o lucrare științifică, însă opiniile formulate au la bază atât lecturi foarte vaste, cât și o experiență însemnată ca psiholog și psihoterapeut. Prin urmare, avem în față o lectură plăcută, cu un conținut științific bogat. Fie că o abordăm din perspectiva lectorului naiv, fie a celui avizat, este bine să avem la îndemână ceva pe care să notăm titluri și autori, întrucât se fac trimiteri, cu generozitate, la numeroase surse și resurse.
Cartea pe care urmează să o parcurgeți este o carte de opinii personale, nimic de specialitate, doar gânduri care au luat forma unor eseuri. Nu este un volum științific, ci unul despre oameni. Titlul, «În interior», are sens din două perspective: una este cea a întâlnirii cu noi înșine (autoreflecția),a doua perspectivă vine din interiorul cabinetului meu de psihoterapeut prin studiile de caz incluse în carte.
Autoarea se raportează în permanență la studii efectuate pe temele abordate, aduce în discuție cauzele unor fenomene și propune soluții sau direcții de rezolvare, alternative sănătoase la situațiile nepotrivite în care ne putem afla la un moment dat.
Empatia, grija și iubirea față de oameni însoțesc întregul discurs eseistic al Cătălinei Dumitrescu și din rândurile sale se desprinde dorința altruistă de a împărtăși, de a călăuzi spre vindecare, fără a-și asuma rolul de salvator, ci pe acela de ghid.
Întrucât societatea noastră are o moștenire emoțională greu de dus, primul eseu este dedicat libertății (Frica de libertate) pe care o pune în relație cu sensul vieții.
Când îți este frică de libertate, ai nevoie de sens.[…]
Frica de libertate își are ca sursă fenomenul anxietății umane, ceea ce duce la căutarea companiei altora și la dezvoltarea dependenței emoționale toxice.Ca să vindecăm aceste dependențe, paradoxal, avem nevoie de singurătate, care sperie întrucât izolarea poate părea insuportabilă.
Privind adevărul în față este un text despre importanța acestei valori morale în viața noastră, pe termen lung: înțelegere, conștientizare, eliberare, implicit o calitate crescută a vieții noastre interioare. Totodată, adevărul înseamnă și a pune limite, a recunoaște că nu te simți confortabil într-o situație anume; înseamnă stimă de sine și respect pentru ceilalți.
Teama de libertatea și lipsa adevărului nu sunt însă decât fațete ale altei probleme cu care ne confruntăm unii dintre noi: nu este în regulă să fii singur(ă) – credință majoritară demontată de autoare în eseul A fi singur sau a fi într-o relație?
Nici nu mai distingem dacă ne este într-adevăr frică să rămânem singuri sau ne este mai degrabă frică de presiunea de a nu fi în rândul lumii – o lume însă în care nu ne regăsim cu adevărat.
Ca un efect al presiunii sociale de a fi într-o relație, indiferent de calitatea acesteia, apare infidelitatea, aspect asupra căruia autoare se apleacă cu multă sensibilitate față de sufletul rănit care, la rândul său rănește (Despre infidelitate). Inventariază cauzele, explică mecanismele comportamentului infidel și oferă o imagine realistă a relațiilor de cuplu, pentru care partenerii trebuie să muncească.
O relație trebuie deci îngrijită constant, iar sexul necesită pregătire să se întâmple. Filmele și poveștile nu sunt altceva decât filme și povești. Doar în filme partenerii sunt permanent îngrijiți, odihniți, disponibili, impecabili. Noi internalizăm aceste imagini care ne sunt vândute și trăim frustrarea că nu putem fi așa. Apoi vine durerea psihologică cu toate ale ei, iar noi ne adâncim cu fiecare zi ce trece în nemulțumire și tristețe.
Continuând călătoria de inițiere în labirintul emoțional, pe firul Cătălinei, infidelității îi urmează uneori plecarea, de aici titlul următorului eseu, Despre plecarea din fiecare zi, în care suntem puși față în față cu forme subtile ale plecării, printre care se numără evitarea, poate cel mai puțin conștientizată în cuplu. Eliberarea celuilalt, abandonul, marea plecare sunt tot atâtea forme care pot lăsa un gol în suflet dacă nu înțelegem și cealaltă parte a fenomenului, anume lecția pe care ne-o însușim dintr-o relație.
Specialiștii recomandă pentru sănătatea noastră să plecăm asumat, să ne mulțumim pentru ceea ce am însemnat unul în viața celuilalt, păstrând respectul și politețea.
Ceea ce îmi place tare mult este modul în care autoarea se raportează și își raportează discursul la zicalele cele mai cunoscute ce reflectă, în fond, credințe pe care le preluăm încă din copilărie. Iar pentru că unii dintre noi suntem tare conștiincioși, le învățăm temeinic și nici nu vrem să ne dezicem de ele. O astfel de expresie se regăsește în titlul unuiadintre eseuri: Sindromul inimii frânte sau când creierul suferă. Cu acest prilej ne sunt prezentate, într-o manieră firească, stilurile de atașament și modul în care ne construim relațiile din viața adultă pornind de la prima relație de dragoste, cea cu mama. Când inima este frântă, cel mai adesea se instaurează rușinea și vina, pe care autoarea le diferențiază și le explică, le exemplifică pe baza unui caz din cabinet și le pune în legătură cu perfecționismul (Despre rușine și vină), făcând trimiteri la cercetările lui Brene Brown – profesoară și cercetătoare la Universitatea din Huston.
Plictiseala, invidia, suspiciunea, narcisismul, psihopatia, trauma și văicăreala sunt probleme individuale sau colective pe care autoarea ni le prezintă cu multă atenție. Nu pune pe nimeni la zid, nu judecă, nu acuză, ci doar înfățișează lucrurile și găsește acea deosebită finețe de a le reîncadra pentru a evidenția și unele aspecte pozitive.
În egală măsură, interesul autoarei se duce către iubire, echilibrul compromisului, blândețe și simplitate.
Nu întâmplător, cel mai amplu eseu este intitulat Despre simplitate și sens, acesta fiind, din punctul meu de vedere, inima întregului volum, pledoaria autoarei pentru bunătate, generozitate, recunoștință și acceptare a ceea ce nu poate fi schimbat. Efectul acestei lecturi este de diminuare a anxietății, mai ales pentru cei care au trecut prin suferință și se confruntă cu spaima de moarte. Totuși se constituie și ca îndemn de a trece de la „a avea” spre „a fi”, spre împăcarea cu sine prin autocunoaștere și acceptarea limitelor noastre.
Doar momentul prezent este real, și ține de noi felul în care ne raportăm la acesta. Ne putem raporta cu recunoștința faptului că suntem întregi, că putem vedea, auzi, mirosi, că ne putem mișca prin lume. Toate aceste simțuri le luăm ca pe un dat, ca pe ceva ce ni se cuvine, și nu le privim cu recunoștință. […] Viața pe pilot automat atât de caracteristică zilelor noastre, tumultul de zi cu zi, când în mod constant se petrece ceva care ne sporește anxietatea, ne fac să nu ne mai permitem un răgaz pentru noi.
Eseul – concluzie, Poziția copilului – sau de ce e necesară maturizarea emoțională la nivel social, are rolul unui element de conștientizare, pentru că dovedește cât de strânsă este relația dintre maturitatea socială și progresul nostru: Când gradul maturității emoționale este ridicat, vom observa politețe, toleranță și blândețe.
Meditând tot mai des asupra marii plecări, temă recurentă(direct sau indirect) în volumul Cătălinei Dumitrescu, mărturisesc că acum mă bântuie ideea că nu înțelegem moartea în adevărata sa dimensiune și că o percepem ca și când am pleca…puțin.
Vrem să lăsăm lucrurile așezate, asta ne dă sentimentul că plecăm din viață puțin și că alegerea noastră ne asigură cumva că lucrurile se află din nou sub controlul nostru într-o oarecare măsură.
Am urmat firul Cătălinei în acest labirint al emoțiilor, iar acum mă desprind puțin și privesc deasupra arhitecturii, deasupra întregului, cu recunoștință pentru privilegiul de a fi în interiorul cabinetului, dar și în interior, prin autoreflecție și învățare.
©Violeta Stanciu&Sud-Est Forum 2022
Coperta: Jan Steen, The Village School ( 1665), ulei pe pânză, National Gallery of Ireland Gailearaí Náisiúnta na hÉireann, Dublin, Irlanda.
Posted by