A sometimes obsessive form of portrayal of the 21st century, the optical recording of one’s own being, the selfie records a glorious evolution from Robert Cornelius who in 1839 stood in front of a primitive camera in 1839, to Danny Bowman, an American who at the age of 19, he spent tens of hours a day with his iPhone in his hand, with the desire for a perfect face. There is a permanent connection between the two that animates people in trying to express their personality, needs and aesthetic and social desires. How the concept evolved from the art of self-portrait to selfie and who were the forerunners of this kind of photography that was appreciated by the Oxford English Dictionary, as the word of the year 2013.
The art of self-portrait is inherently associated with the feeling of identity and when it is associated with independence, self-direction, narcissism or spontaneity, the aesthetic and social scene enters the history of art.
We will further present three highlights from the forerunner photography, which make a connection between professional imaging and the popular everyday selfie.
In the 1970s, the famous German-Australian photographer Helmut Newton had the idea of an installation that gave people the opportunity to become models. He created a simple studio in which he placed a camera, lights and a long-range remote shutter that controlled the optical recording. The self-portrait had a mirror for control. Digital photography had not yet appeared at the time, and unfortunately not many images of Newton’s car have been preserved. The car was first used in 1971 for Vogue France magazine, then for Elle. Interviewed for Photo France (October 1971), the famous photographer explains: „I designed the idea, then I put it into practice. A lightweight system that directly controls the camera. The subject enters the studio. The parameters are set in advance. The model operates the switch, is placed on a sign drawn on the floor, which is the place of focus and which corresponds to a perimeter where he does what he wants-dances, jumps, runs… The model can decide alone the interval between triggers, a bell warns him, a the small lamp lights up and the photo is taken. You see, technically it’s not complicated! The device must keep the model alert, full of excitement. ” Jokingly, Newton adds: „With my machine you can’t take the wrong photo. And while the subjects can’t hide, I drink champagne with friends.” In 2008, through the Helmut Newton Foundation in Berlin, the British company Topshop organized in its stores a resumption of photo sessions using the system but updated technically: Hasselblad S2 digital, coupled to a Mac computer and an A5 printer. Candidates could be immortalized dressed in their clothes or with those in stores. This is how the younger generations were able to get acquainted with the great classic.
A creative trio, Derek Bishton, Brian Homer and John Reardon improvised an open-air studio in a Birmingham suburb, where passers-by could take their own pictures. In front of the house on 81Grove Lane, a plain white background hung. A few meters away, fixed to a tripod, was a 35 mm Nikon camera with a shutter at the end of a long cable. The three photographers said they wanted to make a big family album for Handsworth and invited people living in the area to take their own photo.
Over the next two months, during five weekend sessions, more than 500 people from the area participated individually or in groups in a confrontation with the camera, in a large photo session. Some were solemn, some seemed a little confused but most smiled happily. The important thing was that the subjects controlled the photograph. Bishton said: “We made the settings and then we left. I urged people – When you’re ready press the button. If you want to pose, you do it, it’s up to you. ”
After the fifth and final session in early October 1979, the trio reduced the album to 44 images and Reardon retired to the dark room for development. The results were presented in community centers and galleries in Birmingham, Nottingham and Sheffield. Handsworth was then a multiethnic and multicultural area. Jamaican migrants, who came to Britain to contribute to the war effort and the post-war reconstruction program, settled there in the 1940s and 1950s, finding a good suburb. As the middle class moved, the area was taken over by migrants from India, Pakistan and Bangladesh, attracted by jobs in Birmingham. The photographic project became a social one, of integration and sociological knowledge.
One of the children at the time remembers passing the outdoor studio on his way to shopping. He testified: „It was fascinating for a 13-year-old boy. That kind of thing never happened in Handsworth. ”He took a lot of pictures. The final image, in which he looks directly at the camera, shows a face adorned with a huge smile.
One of the most famous photographers in the world, the Frenchman Denis Rouvre, began to present the photographs taken with his photo installation, which he named Automaton, in 2004, at „Rencontres photo d’Arles”. In 2007, he made a splash during the Cannes Film Festival, where he put the great actors in the box.
Asia Argento, Laetitia Casta, Matt Damon, Kevin Bacon and others were placed in the solitude of the white room, lined with fur and were given the opportunity to press the shutter button themselves. Used camera? The task was also fulfilled by a digital Hasselblad, which offered quality but also a rich recording space.
Asked about the genesis of the idea of the Automaton, the photographer replied: „This was my proposal for Première magazine, which was looking for an idea for Cannes 2004. The actors suddenly find themselves alone, isolated from their team and have to trigger by their own will. to cause them a shock as they enter the cabin. Upholstery with white fur increases the shock (through sensory deprivation, n.n.). My role is to create trust, to train them, to make proposals, to put them in the game of photography. The box, like a shower, is mobile. I did tens of kilometers a day in Cannes, with my assistants, with the Automaton in the trailer. It was mounted in front of the hotel rooms, in the Palais des Festivals, in front of a nightclub or on the set of Canal +. I explained to the stars that everything is allowed, even to take pictures at the bottom. Actor David Carradine surprised us with a beautiful back baldness… A session can last from 30 seconds to 2 minutes. After the beginning of the series, I don’t want to intervene, in order to get as much from my subject as possible. Even if I’m only interested in one photo. ”
On Denis Rouvre’s website we can read in a comment signed by Jean Baudrillard: “Putting the subject in parentheses, removing the other from the circuit to leave the object fighting with himself, obviously seems to be an ideal solution. Otherwise, the object, with no other gaze on itself than its own (the image is at the confluence of light coming from the object to the gaze), will change spontaneously – the contortions and self-effigies of the self-portrait are an indication of his good mood. ”
We attach to the image album of the article also examples of self-portraits made by more or less known photographers, examples of historically established art.
Sources: the guardian; widewalls.ch; raphaeleva.blogspot; placesjournal.org; photo.fr; rouvre.com; helmut-newton-foundation.org
Formă de portretizare uneori obsesivă a secolului XXI, înregistrarea optică a propriei fiinţe, selfie-ul înregistrează o evoluţie glorioasă de la Robert Cornelius care în 1839, a stat peste un minut în faţa unui aparat foto primitiv, până la Danny Bowman, un american care la vârsta de 19 ani petrecea zeci de ore pe zi cu iPhone-ul în mână, cu dorinţa obţinerii feţei perfecte. Între cei doi este o legătură permanentă care animă oamenii în încercarea exprimării personalităţii, nevoilor şi dorinţelor estetice şi sociale. Cum a evoluat conceptul de la arta autoportretului la selfie şi care au fost precursorii acestui gen de fotografie apreciat de Oxford English Dictionary, drept cuvântul anului 2013?
Arta autoportretului este asociată inerent cu sentimentul identităţii şi când acesta se asociază şi cu independenţa, regia proprie, narcisismul sau spontaneitatea, scena estetică şi socială intră în istoria artei.
Vom prezenta în continuare trei momente marcante din fotografia precursoare, care fac o legătură între imagistica profesionala şi popularul selfie cel de toate zilele.
În anii ’70, celebrul fotograf germano-australian Helmut Newton, a avut ideea unei instalaţii care dădea posibilitatea oamenilor să devină modele. El a creat un studio simplu în care a plasat o cameră foto, lumini şi un declanşator de la distanţă, cu fir lung, care comanda înregistrarea optică. Cel care se auto-fotografia avea şi o oglindă pentru control. În aceea vreme încă nu apăruse fotografia digitală şi din păcate nu s-au păstrat multe imagini înregistrate de maşina lui Newton. Maşina a fost folosită pentru prima oară în 1971 pentru revista Vogue France, apoi pentru Elle. Intervievat pentru Photo France (octombrie 1971), celebrul fotograf explica: “Am proiectat ideea, apoi am concretizat-o.Un sistem lejer care comanda direct aparatul foto. Subiectul intră în studio. Parametrii sunt stabiliţi dinainte. Modelul actionează întrerupătorul, se plasează pe un semn trasat pe podea, care este locul de focalizare şi care corespunde cu un perimetru unde acesta face ce vrea-dansează, sare, aleargă…Modelul poate decide singur intervalul între declanşări, o sonerie îl avertizează, o mica lampă se aprinde şi fotografia este luată.Vedeţi, tehnic nu este complicat! Dispozitivul trebuie să ţină modelul în alertă, plin de excitaţie.” Glumeţ, Newton adaugă : “Cu maşina mea nu poţi face fotografia greşită. Şi în timp ce subiecţii nu se pot ascunde, eu beau şampanie cu prietenii…”. În 2008, prin Fundaţia Helmut Newton de la Berlin, firma britanica Topshop, a organizat în magazinele sale o reluare a şedintelor foto folosind sistemul, dar adus tehnic la zi: Hasselblad S2 digital, cuplat la un computer Mac şi o imprimantă A5.Candidaţii puteau să se imortalizeze îmbracaţi în hainele lor sau cu cele din magazine. Uite aşa au putut generaţiile tinere să se familiarizeze cu marele clasic.
Anul 1979. Un trio creativ, Derek Bishton, Brian Homer și John Reardon au improvizat un studio în aer liber într-o suburbie din Birmingham, unde trecătorii puteau să își facă propriile poze. În faţa casei de pe Grove Lane 81, a fost agăţat un fundal alb simplu. La câțiva metri distanță, fixată pe un trepied, se afla o cameră Nikon de 35 mm, cu un declanşator la capătul unui cablu lung. Cei trei fotografi au spus că vor să facă un mare album de familie pentru Handsworth și invitau oamenii care locuiau în zonă să își facă propria fotografie.
În următoarele două luni, pe parcursul a cinci sesiuni de weekend, peste 500 de persoane din zonă au participat individual sau în grup la o confruntare cu camera, într-o mare şedinţă foto. Unii erau solemni, alţii păreau un pic derutați dar cei mai mulți zâmbeau fericiţi. Important a fost că subiecţii controlau fotografia. Bishton declara: “Am făcut setările şi apoi ne-am îndepărtat. I-am îndemnat pe oameni –Când sunteţi gata apăsaţi pe buton. Dacă vreţi să pozaţi, o faceţi, asta depinde de voi în totalitate.”
După cea de-a cincea și ultima sesiune de la începutul lunii octombrie 1979, trio-ul a redus albumul la 44 de imagini și Reardon s-a retras în camera întunecată pentru developare. Rezultatele au fost prezentate în centre și galerii comunitare din Birmingham, Nottingham și Sheffield. Handsworth pe atunci era o zonă multietnică şi multiculturală. Migranții din Jamaica, care au ajuns în Marea Britanie pentru a contribui la efortul de război și la programul de reconstrucție postbelică, s-au stabilit acolo în anii ‘40 și ‘50, găsind o suburbie bună. Pe măsură ce locuitorii claselor mijlocii s-au mutat, zona a fost preluată de emigranţi din India, Pakistan şi Bangladesh, atraşi de locurile de muncă din Birmingham. Proiectul fotografic a devenit unul social, de integrare şi cunoaştere sociologica.
Unul din copiii de atunci, își amintește că a trecut pe lângă studioul în aer liber în drum spre cumpărături. El marturiseşte „Pentru un băiat de 13 ani a fost fascinant. Genul ăsta de lucruri nu s-au întâmplat niciodată în Handsworth”. El a tras o mulţime de fotografii. Imaginea finală, în care priveste direct spre cameră, arată o față împodobită de un zâmbet enorm.
Unul din cei mai celebri fotografi din lume, francezul Denis Rouvre, a început să prezinte fotografiile făcute cu instalaţia sa foto, pe care a botezat-o Automaton, în 2004, la “Rencontres photo d’Arles”. În 2007, a făcut furori în timpul Festivalului de film de la Cannes, unde i-a băgat la cutie pe marii actori.
Asia Argento, Laetitia Casta, Matt Damon, Kevin Bacon şi alţii au fost plasaţi în singurătatea camerei albe, căptuşite cu blană şi li s-a oferit ocazia de a apăsa singuri pe butonul de declanşare. Camera folosită ? Sarcina a fost îndeplinită tot de un Hasselblad digital, care a oferit calitate dar şi un bogat spaţiu de înregistrare.
Întrebat despre geneza ideii Automatonului, fotograful a răspuns: “Aceasta a fost propunerea mea pentru revista Première, care căuta o idee pentru Cannes 2004. Actorii se regăsesc deodată singuri, izolaţi de echipa lor şi trebuie să declanşeze prin voinţa proprie. Ideea mea era de a le provoca un şoc odată cu intrarea în cabină. Tapiţarea cu blană albă, măreşte şocul (prin privare senzorială, n.n.). Rolul meu este de a crea încredere, de a-i antrena, a face propuneri, de a-i pune în jocul fotografiei. Cutia, ca o cabină de duş este mobilă. Am făcut zeci de kilometri pe zi la Cannes, împreună cu asistenţii mei, cu Automatonul în remorcă. A fost montat în faţa camerelor de hotel, în Palais des Festivals, în faţa unui club de noapte sau pe platoul de la Canal+. Le-am explicat vedetelor că totul este permis, chiar să-şi facă fotografii la fund. Actorul David Carradine ne-a surprins cu o superbă chelie posterioară…O şedinţă poate dura de la 30 de secunde până la 2 minute. După iniţierea seriei nu vreau să intervin, ca să obţin de la subiectul meu cât mai mult. Chiar dacă mă interesează numai o fotografie.”
Pe pagina web a lui Denis Rouvre putem citi într-un comentariu semnat de Jean Baudrillard: “Punerea subiectului între paranteze, scoaterea celuilalt din circuit pentru a lăsa obiectul luptându-se cu el însuși, pare evident a fi o soluție ideală. În caz contrar, obiectul, fără altă privire asupra sa însuși decât cea proprie (imaginea se află la confluența luminii care vine de la obiect spre privire), se va modifica spontan – contorsiunile și autoefigiile autoportretului sunt un indiciu pentru buna sa stare de spirit.”
Ataşăm la albumul imagistic al articolului şi exemple de autotportrete făcute de fotografi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, exemple de artă consacrată istoric.
Surse: the guardian; widewalls.ch; raphaeleva.blogspot; placesjournal.org;photo.fr; rouvre.com; helmut-newton-foundation.org
Una forma a veces obsesiva de retratar el siglo XXI, la grabación óptica del propio ser, la selfie registra una evolución gloriosa desde Robert Cornelius, quien en 1839 se paró frente a una cámara primitiva en 1839, hasta Danny Bowman, un estadounidense que en el Con 19 años, pasaba decenas de horas al día con su iPhone en la mano, con el deseo de tener un rostro perfecto. Existe una conexión permanente entre los dos que anima a las personas a tratar de expresar su personalidad, necesidades y deseos estéticos y sociales. Cómo evolucionó el concepto del arte del autorretrato al selfie y quiénes fueron los precursores de este tipo de fotografía que fue apreciado por el Oxford English Dictionary, como la palabra del año 2013.
El arte del autorretrato está intrínsecamente asociado al sentimiento de identidad y cuando se asocia a la independencia, la autodirección, el narcisismo o la espontaneidad, la escena estética y social entra en la historia del arte.
Además, presentaremos tres aspectos destacados de la fotografía precursora, que establecen una conexión entre la imagen profesional y la popular selfie cotidiana.
1.Máquina de fotos Helmut Newton
En la década de 1970, el famoso fotógrafo australiano-alemán Helmut Newton tuvo la idea de una instalación que brindaba a las personas la oportunidad de convertirse en modelos. Creó un estudio sencillo en el que colocó una cámara, luces y un disparador remoto de largo alcance que controlaba la grabación óptica. El autorretrato tenía un espejo para controlarlo. La fotografía digital aún no había aparecido en ese momento y, lamentablemente, no se han conservado muchas imágenes del automóvil de Newton. El coche se utilizó por primera vez en 1971 para la revista Vogue France y luego para Elle. Entrevistado para Photo France (octubre de 1971), el famoso fotógrafo explica: „Diseñé la idea, luego la puse en práctica. Un sistema liviano que controla directamente la cámara. El sujeto ingresa al estudio. Los parámetros se establecen de antemano. El modelo acciona el interruptor, se coloca en un cartel dibujado en el suelo, que es el lugar de foco y que corresponde a un perímetro donde hace lo que quiere: baila, salta, corre … El modelo puede decidir solo el intervalo entre disparos, un timbre le advierte, se enciende la lámpara pequeña y se toma la foto. ¡Mire, técnicamente no es complicado! El dispositivo debe mantener alerta a la modelo, llena de emoción „. Bromeando, Newton agrega:” Con mi auto se puede ‘ t tomo la foto equivocada. Y aunque los sujetos no pueden esconderse, bebo champán con amigos „. En 2008, a través de la Fundación Helmut Newton en Berlín, la empresa británica Topshop organizó en sus tiendas una reanudación de sesiones fotográficas utilizando el sistema pero actualizado técnicamente: Hasselblad S2 digital, acoplado a un ordenador Mac y una impresora A5. Los candidatos podrían ser inmortalizados vestidos con sus ropas o con las de las tiendas. Así fue como las generaciones más jóvenes pudieron familiarizarse con el gran clásico.
Un trío creativo, Derek Bishton, Brian Homer y John Reardon improvisaron un estudio al aire libre en un suburbio de Birmingham, donde los transeúntes podían tomar sus propias fotografías. Frente a la casa en Grove Lane 81, colgaba un fondo blanco liso. A unos metros de distancia, fijada a un trípode, había una cámara Nikon de 35 mm con un obturador en el extremo de un cable largo. Los tres fotógrafos dijeron que querían hacer un gran álbum familiar para Handsworth e invitaron a las personas que viven en el área a tomar su propia foto.
Durante los siguientes dos meses, durante cinco sesiones de fin de semana, más de 500 personas de la zona participaron individualmente o en grupos en un enfrentamiento con la cámara, en una gran sesión de fotos. Algunos eran solemnes, otros parecían un poco confusos, pero la mayoría sonrió feliz. Lo importante era que los sujetos controlaban la fotografía. Bishton dijo: “Hicimos los ajustes y luego nos fuimos. Insté a la gente: cuando esté listo, presione el botón. Si quieres posar, hazlo, depende de ti. ”
Después de la quinta y última sesión a principios de octubre de 1979, el trío redujo el álbum a 44 imágenes y Reardon se retiró al cuarto oscuro para el desarrollo. Los resultados se presentaron en centros comunitarios y galerías de Birmingham, Nottingham y Sheffield. Handsworth era entonces un área multiétnica y multicultural. Los migrantes jamaicanos, que llegaron a Gran Bretaña para contribuir al esfuerzo de guerra y al programa de reconstrucción de la posguerra, se establecieron allí en las décadas de 1940 y 1950, encontrando un buen suburbio. A medida que la clase media se mudó, el área fue ocupada por inmigrantes de India, Pakistán y Bangladesh, atraídos por trabajos en Birmingham. El proyecto fotográfico se volvió social, de integración y conocimiento sociológico.
Uno de los niños en ese momento recuerda haber pasado por el estudio al aire libre de camino a la compra. Él testificó: „Fue fascinante para un niño de 13 años. Ese tipo de cosas nunca sucedieron en Handsworth”. Tomó muchas fotos. La imagen final, en la que mira directamente a la cámara, muestra un rostro adornado con una gran sonrisa.
Uno de los fotógrafos más famosos del mundo, el francés Denis Rouvre, empezó a presentar las fotografías realizadas con su instalación fotográfica, a la que denominó Automaton, en 2004, en „Rencontres photo d’Arles”. En 2007, causó sensación durante el Festival de Cine de Cannes, donde puso a los grandes actores en la caja.
Asia Argento, Laetitia Casta, Matt Damon, Kevin Bacon y otros fueron colocados en la soledad de la habitación blanca, forrados de piel y se les dio la oportunidad de presionar el botón del obturador ellos mismos. Cámara usada? La tarea también la cumplió una Hasselblad digital, que ofrecía calidad pero también un rico espacio de grabación.
Preguntado sobre la génesis de la idea del Autómata, el fotógrafo respondió: „Esta fue mi propuesta para la revista Première, que buscaba una idea para Cannes 2004. Los actores de repente se encuentran solos, aislados de su equipo y tienen que disparar por su propia voluntad. para causarles un susto al entrar en la cabina. La tapicería con pelaje blanco aumenta el choque (a través de la privación sensorial, nn). Mi papel es generar confianza, capacitarlos, hacer propuestas, ponerlos en el juego de la fotografía. La caja, como una ducha, es móvil. Hice decenas de kilómetros al día en Cannes, con mis asistentes, con el Autómata en el remolque. Se montó frente a las habitaciones del hotel, en el Palais des Festivals , frente a una discoteca o en el plató de Canal +. Les expliqué a las estrellas que todo está permitido, hasta tomar fotos en el fondo. El actor David Carradine nos sorprendió con una hermosa calvicie en la espalda… Una sesión puede durar desde 30 segundos a 2 minutos. Después del comienzo de la s eries, no quiero intervenir, para obtener tanto de mi tema como sea posible. Incluso si solo me interesa una foto. ”
En la web de Denis Rouvre podemos leer en un comentario firmado por Jean Baudrillard: “Poner el sujeto entre paréntesis, sacar al otro del circuito para dejar el objeto peleando consigo mismo, obviamente parece una solución ideal. De lo contrario, el objeto, sin otra mirada sobre sí mismo que la propia (la imagen está en la confluencia de la luz que viene del objeto a la mirada), cambiará espontáneamente – las contorsiones y autorretratos del autorretrato son una indicación de su buen humor. ”
Adjuntamos al álbum de imágenes del artículo también ejemplos de autorretratos realizados por fotógrafos más o menos conocidos, ejemplos de arte históricamente establecido.
Fuentes: el guardián; widewalls.ch; raphaeleva.blogspot; placesjournal.org; photo.fr; rouvre.com; helmut-newton-foundation.org
Text: Cornel Gingăraşu
© Sud Est Forum 2021