GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

Proprietarul norilor: Aurel Mihailopol, unul dintre cei mai mari fotografi români

 

Unfortunately, in this age dominated by speed and anger, memories hang on the Internet. This makes great talents and names, who left us not long ago, but before this beast www is swallowed up by emotions, images or ideas, fall into a shadowy area. One of the victims of this unjust state is the great photographer, named Aurel Mihailopol.

Aurel Mihailopol was the best representative of post-war Romanian photography and I also believe that the history of Romanian photography will put him in a position of honor. I have this hope in the young photographers who will discover his wonderful photos, taken in the era without photoshop, when everything was done manually, with great effort and a lot, a lot of work.

 

Din păcate, în această epocă dominată de viteză şi furie, amintirile stau atârnate de  firul internetului. Asta face ca talente şi nume mari, plecate dintre noi nu demult, dar înainte ca această fiară www să înghită emoţii, imagini sau idei, să pice într-o zonă de umbră. Una dintre victimile acestei stări nedrepte este marele artist al fotografiei, numit Aurel Mihailopol.

 

 

Am cules în acest articol amintiri despre fotograful care în anii ’80, a avut sala Dalles la picioare, într-o expoziţie fascinantă, într-un spaţiu care era destinat artiştilor de mare valoare. Acolo, omagiu vizualului, am putut vedea nu numai fotografie copleşitoare cultural dar şi umorul tonic al cuiva care putea să râdă sau să facă cu ochiul şmechereşte într-o epocă a tristeţii şi deznădejdii.

 

 

*Iulie 2014 – 86 de ani de la naşterea lui Aurel Mihailopol. Nu a fost sărbătorit nici la 50, nici la 75, dar sper că va fi sărbătorit la 100 de ani. Am convingerea că Aurel Mihailopol a fost cel mai bun reprezentant al fotografiei româneşti postbelice şi mai cred că istoria fotografiei româneşti îl va pune la loc de cinste. Am această speranţă în tinerii fotografi care vor descoperi fotografiile lui minunate, realizate în epoca fără photoshop, când totul se făcea manual, cu eforturi mari şi multă, multă meserie. În iulie 1990 am publicat un articol în rev.”22″ şi numărul a fost ilustrat cu imagini-MIHAILOPOL. (Emanuel Parvu)

 

*deci de ce vă deranjez aşa dimineaţa.
Poate sunteţi neliniştiţi, aveţi nelămuriri, apropo de cine este cel mai mare fotograf român din ultimii să zicem 80 de ani.
Aurel Mihailopol este.
De ce nu vedeţi ce a facut, de ce nu citiţi ce a spus şi cum a trăit?
… mulţumiţi-le celor ce ar fi putut face ceva.
Totuşi sunt nişte domni care pot arăta ceva pe sub mână…
(https://www.facebook.com/dusa.ozolin/media_set )
Aceste imagini sunt a mia parte din ce fotografii uluitoare făcea Aurel Mihailopol.
Asta e.
Un popor interesant, unde arta şi artiştii, la naiba…(Lazăr Dinu)

 

 

*Nu l-am cunoscut. A plecat la stele înainte de a mă apuca de fotografie. În 1986, când am început să particip cu imagini la saloanele din România au fost destule voci care m-au acuzat că „Nene… ăsta-l imită pe Mihailopol”. Prin anii 90 și ceva, cu ajutorul ”logistic” al colonelului Rizeanu (un alt mare fotograf român uitat) și bunăvoința doamnei Rodica Mandache am făcut la Botoșani, în spațiul Casei cărții, Galeriile „Aurel Mihailopol”.

 

 

Printre zeci de expoziții (până Ion Ilie a închis stabilimentul) și 3 Retrospective Mihailopol. Multe ar fi de spus… dar imaginile rămân peste moarte.

PS. fotografiile de față se datorează muncii (de scanare) a unui alt mare fotograf român, Dan Mititelu, care împreună cu Clubul Fotografilor din Iași a organizat în 2011, la Iași, o altă mare Retrospectivă Mihailopol!

(Duşa Ozolin)

 

*Zilei de azi, cu dragoste.
Aurel Mihailopol.
Tata.
Fotograful desculț.
Excepționalul.
Zborul frânt.
Proprietarul de nori.
Neuitatul.
George.
(7 iulie 1928 – 8 decembrie 1982)

(Diana Maria Mihailopol)

 

*Stăpânul norilor şi viata lui

Putea să atingă norii, să-i surprindă pe filmul fotografic pentru eternitate. Aurel Mihailopol, fotograful desculţ, cum i se mai spunea de către colegi pentru că avea tupeul şi îndrăzneala să poarte sandale într-o vreme în care bărbaţilor bine li se recomandau costumul şi pantofii lustruiţi perfect, avea inedita ocupaţie de a strânge imagini uşor fantastice mânat de dispoziţia sa şi de caracter. Nu este la îndemână oricui să reuşească imposibilul. Aurel Mihailopol a reuşit.

 

 

*Aurel Mihailopol

Visul său de-o viaţă era să devină aviator. Mama lui nu l-a lăsat…N-a fost să i se împlinească acest vis, pentru că, zicea femeia care i-a dat naştere, putea să moară oricând, şi asta o îngrozea. Aşa că stelele au decis pentru el.

La început a fost idea. S-a născut în ziua a şaptea din luna lui Cuptor, în 1928. Perioada cuprinsă între anii 1930 şi 1980 a fost surprinsă de inepuizabilul fotograf chiar în cartea sa, un fel de jurnal cutremurător pe alocuri, inedit prin amintirile aşternute între file, numit “Sărutmâna Coniţă, a venit fotograful”, a cărui prefaţă a fost semnată de unul dintre foştii colegi de la revista Flacăra, Tudor Octavian.

 “Am fost de multe ori cu el în reportaj, pentru că era un om foarte plăcut, în ciuda faptului că vorbea foarte puţin, şi discutam lucruri profesionale foarte relaxaţi, îşi începe scriitorul pledoaria. Era o maşina de teren şi, într-un fel, cu cât trece timpul mă simt şi mai apropiat de metoda lui, pentru că acum nu mă mai sfiesc să-mi scot carnetul să notez ideile care tocmai îmi vin.

Ţin minte că eram cu maşina şi i-a spus şoferului: «Stop!» Eram pe mijlocul unei şosele, în dreapta era un câmp şi a văzut undeva un mac roşu pe o întindere de galben. Fără să dea multe explicaţii, a coborât din maşină, a intrat în grâu şi şi-a făcut fotografia. El avea o calitate ca artist. Observa polii unei situaţii, extremele. Locul unde cele două extreme făceau scurtcircuit şi năşteau ideea. Ca artist era mai degrabă un liric, de altfel nici nu puteai să fii un sarcastic la acea vreme. Ca să vă daţi seama ce fel de om era. Cât timp ai de-a face cu oamenii mari şi trăieşti în preajma lor, o seamă de deprinderi par excentricităţi pur şi simplu. De pildă, era tratat ca excentricitate faptul ca Mihailopol, atunci când se trezea din somn, primul lucru pe care îl făcea înainte de a merge la baie era să-şi pună aparatul de gât. După care începea să se spele sau ce mai avea de făcut. Exista pe vremea aceea o anume circulaţie a fotografiei aşa-zis artistice, lirice, cu câteva saloane internaţionale, a fost şi la Bucureşti, unde un tip de libertate era îngăduit. Omul acesta, într-o lume a totalitarismului, avea premii internaţionale şi toate gradele profesionale…”

“Nu umbla altfel decât cu aparatul agăţat de gât, în poziţie de tragere. Cu o zi înainte de a muri, Mihailopol, care avea cancer grav la plămâni (el fuma foarte mult), stătea în pat… Aşa l-au găsit colegii mei, galben, deoarece citostaticele îl făceau să nu mai aibă culoarea naturală, ştergându-şi lentila de la aparat.” (Tudor Octavian)

 

 

*Semne pentru eternitate

Am mers acasă la actriţa Rodica Mandache, cea care a împărţit pâinea şi sarea cu marele fotograf Aurel Mihailopol. “Am avut noroc, spune Rodica Mandache, pentru că, atunci când a murit, nu realizam prin ce nenorocire trec. Eram cumplit de aeriană şi cred ca asta m-a salvat. Ce fel de om era? Dacă Diana era bolnavă, tapeta maşina cu rochiţe pentru păpuşi şi plecau la Sinaia.

 Atenţie! Apelul Goma

Ceaşca de porţelan s-a răzgândit şi nu a vrut să mai fie gazda cafelei aburinde, aşa că a căzut pe gresia din bucătărie. Coincidenţă? Actriţa Rodica Mandache îşi aminteşte: “Adora să dea titluri fotografiilor. A numit o fotografie în care erau mai mulţi elevi concentraţi la scris, doar unul cu privirea înainte «De veghe în lanul de secară». Am trecut prin momente îngrozitoare. Nu-mi dau seama cum am depăşit situaţia.

 

*Fiica lui Mihailopol a aflat abia după un an ca tatăl ei murise

Pentru un tată, un copil este garanţia nemuririi. Poate că a fost trist că are o fiică (ar fi dorit un băiat), dar, dacă ar fi trăit, mai mult ca sigur că ar fi fost mândru de cariera celei care îi poartă numele, Diana Mihailopol, care a ales să fie regizor poate nu întâmplător. “Tata era un tip extraordinar. Aveam 8 ani când a murit; eu am aflat abia la 9, pentru că mamei i-a fost teamă să-mi spună, nu ştia cum o să reacţionez. Dacă îmi amintesc ceva despre el, ca să vă pot face să înţelegeţi ce fel de om era, este că se certa cu mama şi când ea ajungea acasă gâsea numai flori în tot apartamentul. Sau avea o expoziţie la care a mers şi mama. Era în doliu după sora ei, deci purta negru, iar pe cap avea o pălărie imensă şi o eşarfă albă cu buline negre la gât. Tata a luat-o de mana în timp ce vorbea cu cei prezenţi la vernisaj şi a trimis-o acasă să se schimbe. Apoi le-a spus celor de acolo că era un model de-al lui care a greşit în alegerea toaletei. Ţin minte că la un moment dat a fost dat afară, după ce a întârziat patru ore, de la slujbă  (revista Cinema). Întrebat ce a făcut în acest timp, a răspuns că a fotografiat nori. «Ce, nu ştiţi, eu sunt proprietar de nori!», le-a replicat celor de acolo (Loreta Popa, Jurnalul.ro – Ediţie de colecţie)

 

 

*Amintiri… A fost un om pe spatele căruia puteai scrie cu uşurinţă excentric. Fotografiile lui se aseamănă cu vinul vechi şi bun, pentru că nu-şi pierd din valoare, dimpotrivă. A dat unui nud următorul titlu “Şuiera vântul sălbatic”, în timp ce briza adia într-adevăr prin pletele modelului. Avea acest talent. “Pentru Mihailopol era  în firescul lucrurilor să vadă peisaje sublime şi portrete de caractere acolo unde semenii nu vedeau nimic şi în nefirescul lucrurilor să facă zilnic ce făcea toată lumea”. (Tudor Octavian)

 

 

*Aparatul de fotografiat poate fi unealtă şi dacă este bine condus oferă posibilităţi nelimitate proprietarului său.

De ce anume este nevoie? Simplu: un antrenament al ochilor şi o mână sigură, un simţ puternic al culorii şi al echilibrului. Aurel Mihailopol avea aparatul la gât, era stăpânul lui şi-l conducea cu o fineţe rar întâlnită, prinzând imagini puternice, şocante, de mare valoare. A fost să fie fotograf, să surprindă viaţa în toate aspectele ei clare sau cele ascunse privirii oamenilor normali. Ce? Un subiect care îl interesa. Când? Pe orice vreme. Cum? Cum îi plăcea. Imagini fugitive, cu personaje necunoscute, întâlnite întâmplător, sau dimpotrivă, cu oameni pe care îi ştia de mult… Unde? În locuri cu o lumină stranie şi permisivă. Cu cât părea mai greu, iar subiectul era în dezacord cu aparatul, cu atât fotografiile i se păreau mai deosebite.

Adevăr?… A semnat Apelul Goma, caz celebru la vremea cuvenită, şi s-a vehiculat ideea că ar fi fost iradiat de cei de la Securitate contractând astfel un cancer galopant. S-a dovedit doar un zvon. Moartea lui a fost nedreaptă, neclară şi nemeritată, la 20 de zile distanţă de Crăciun, la 5 decembrie 1982. Aurel Mihailopol a fost poate cel mai alb şi pufos nor de pe albastrul viu al cerului. Trebuie doar să privim atent fundalul azuriu într-o zi caldă de vară şi negreşit îl vom vedea creând tot felul de forme pentru copiii cu imaginaţie bogată.

 

 

A consemnat Cornel Gingăraşu

Surse: http://sanuuitam.blogspot.com/

https://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/stapanul-norilor-si-viata-lui-6596.html

© Sud-Est Forum 2020

 

Posted by on octombrie 31, 2020. Filed under FOTOGRAFIE,HOME,LUMEA FOTOGRAFIEI,NEWS. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry