Covid19 în artă: Marco Mandolini şi autoportretul din spatele măştii
Motto:
Am văzut cel mai de sus cerc al puterilor supreme. I-am dat acelui cerc numele de Dumnezeu. I-am fi putut da orice alt nume am fi dorit: Abisul, Întunericul, Absolut, Lumina Absolută, Materia, Spiritul, Ultima Speranţă, Disperarea cea din Urmă, Tăcerea.
Nikos Kazantzakis
Jean-Paul Sarte spunea că esenţa omului este libertatea de a alege. În destinul istoric, sunt multe momente când apare imposibilitatea de a alege, şi aunci, din măreţia lui, omul plonjează în tragism şi disperare.
Evenimentele din primavara lui 2020, carantinarea, epidemia mondială s-au articulat şi cultural, artiştii polarizând tipologii esenţiale în analiza luptei cu diavolul.
Marco Mandolini, artist fotograf italian, un obişnuit al spaţiilor deschise, aerisite, ale plajelor maritime, ale orizonturilor serene, a suferit în mod acut angoasa confinării.
În izolarea sa, a exprimat dezolarea printr-o serie de autoportrete, iconice prin morbiditatea hamletiană care la acel moment era impregnată de escatologic.
Revolta sa împotriva lumii, scoate la iveală tragismul subteranei, uneori ca o autoflagelare, o convingere fermă într-o divinitate de neacceptat.
Sublimului vieţii, autoportretele lui Marco Mandolini, îi opun drama lipsită de certitudinea izbăvirii.
Coincidenţele istorice pot avea valoare de simbol. Cel puţin în ochii posterităţii, gata să recunoască latura sumbră, hamletiană care ne este apropiată, dar cel mai ales, de neînţeles.
Marco Mandolini este un fotograf italian, care pe cât este de talentat, pe atât este de discret în ceea ce priveşte viaţa sa personal – ceea ce declara el că autobiografie, poate fi prezentat în nici o frază: “M-am născut în Senigallia în 1948 și m-am ocupat de fotografie încă de la mijlocul anilor 70…”
Marco Mandolini, un fotografo italiano, un regolare di spazi aperti e ariosi, spiagge di mare, orizzonti sereni, ha sofferto fortemente l’angoscia della quarantena.
Nel suo isolamento, esprimeva desolazione attraverso una serie di autoritratti, iconici della morbilità amletica che a quel tempo era intrisa di escatologia.
La sua rivolta contro il mondo rivela la tragedia degli inferi, a volte come un’auto-flagellazione, una ferma convinzione in una divinità inaccettabile.
Il sublime della vita, gli autoritratti di Marco Mandolini, sono contrastati dal dramma privo della certezza della redenzione.
Le coincidenze storiche possono avere valore simbolico. Almeno agli occhi dei posteri, pronti a riconoscere il lato oscuro di Amleto che ci è vicino ma soprattutto incomprensibile.
Marco Mandolini, an Italian photographer, a regular of open, airy spaces, sea beaches, serene horizons, has acutely suffered the anguish of quarantine.
In his isolation, he expressed desolation through a series of self-portraits, iconic through the Hamletian morbidity that at that time was imbued with eschatological.
His revolt against the world reveals the tragedy of the underworld, sometimes as a self-flagellation, a firm belief in an unacceptable deity.
The sublime of life, the self-portraits of Marco Mandolini, are opposed by the drama lacking the certainty of redemption.
Historical coincidences can have symbolic value. At least in the eyes of posterity, ready to recognize the gloomy, Hamletian side that is close to us but most of all, incomprehensible.
© Sud- Est Forum 2020
Posted by Cornel Gingarasu
on iulie 26, 2020. Filed under HOME,LUMEA FOTOGRAFIEI,NEWS.
You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0.
You can leave a response or trackback to this entry