GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

Ciprian Mãceşaru: Notã de jurnal (Viața este durere, o lecție înflăcărată, o amintire bântuitoare….şocanta culturã japonezã)

 

Pe 24 aprilie a murit Namio Harukawa, autorul unora dintre cele mai demente desene erotice, fetișiste. Aș spune că numai un japonez ar fi putut exalta cu atâta nebunie și cruzime sexualitatea (mai știm cazuri – în literatură, fotografie, desen, pictură…), dar nu-i pot uita pe licențioșii sadici francezi (Marchizul de Sade, Boyer d’Argens, Alfred de Musset, Apollinaire, Robbe Grillet, pentru a da și un exemplu mai recent, cel din Un roman sentimental) sau pe “sclavul” austriac Leopold von Sacher-Masoch.

 

Dintre toate cărțile pornografice franțuzești pe care le-am citit, Unspre mii de vergi-ne-bune mi s-a părut cea mai apropiată de cruzimile preferate de niponi, sexualitatea întrecând adesea limitele oricărui fetiș și sfârșind în tortură și-n moarte (poate și Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei să fie un exemplu potrivit, dar am citit prea puțin din ea și nu-mi mai amintesc mare lucru).

Nu este poate întâmplător că Apollinaire are în cartea sa o scenă în care o prostituată japoneză este dezbrăcată și ridicată de niște soldați până în dreptul iubitului ei tras în țeapă (la ordinul lui Moni, prinț și ofțer român – fantoma lui Vlad Țepeș nu e departe), dar cu penisul erect, îi desfac picioarele „și vâna umflată pe care atâta și-o dorise îi străpunse pântecul”. Femeia simte plăcere și începe „să se bâțâie, făcând ca trupul iubitului ei, încet-încet, să coboare tot mai mult de-a lungul țepei”. Dar asta nu e tot. Moni, „ridicându-și revolverul, îi spulberă țeasta, iar creierii curtezanei îl împroșcară pe ofițer în obraz, de parcă ea ar fi vrut să-și scuipe călăul”. Femeia aceasta, ținută pe brațe de soldați, nu e departe de femeile de mai târziu ale lui Seiu Ito sau Nobuyoshi Araki, legate strâns cu sfoară și atârnate de ceva, din arta kinbaku.

Nu cred că reprezentările extreme ale sexualității în arta japoneză au o natură contrastantă față de sobra societate în care au apărut, societate în care ritualul și cultul onoarei ating uneori cote paroxistice. Să nu uităm că există în firea niponilor o pornire aproape voluptuoasă către sacrificiu, sinuciderea având de-a lungul timpului manifestări dintre cele mai elaborate (seppuku, jigai, kamikaze). Văd în arta extremă a japonezilor un fel de excrescență a societății lor severe, fiind până la un punct, chiar dacă sună defăimător, tautologică.

Întâlnim în arta aceasta un joc de-a tortura, de-a călăul și victima, o victimă care se supune de bunăvoie supliciului. Nu degeaba Seiu Ito a fost inspirat de torturi. În Unspre mii de vergi-ne-bune, tot un asiatic, un copil chinez, îi pică victimă generalului rus Munin, care-l sodomizează și, când e gata să termine, îl decapitează, spasmele micului chinez prilejuindu-i „o mare plăcere, în timp ce sângele țâșnea din gâtul retezat, ca apa dintr-o fântână” (Editura Dacia, 2002, trad. Tudor Ionescu). Japonezii și chinezii sunt inventatorii unor torturi de-o imaginație cu totul îngrozitoare, dar iată că în cartea lui Apollinaire tocmai o japoneză și-un chinez ajung să fie omorâți într-un mod șocant.

 

Mulţumim eminentului Ciprian Mãceşaru pentru onoarea ȋncredinţãrii acestui text!

(Subtitlul articolului aparţine Sud-Est Forum)

Ciprian Mãceşaru (foto Mihai Cucu)

 

 

A text by the eminent writer Ciprian Mãceşaru about a shocking cultural Japan:

“On April 24, Namio Harukawa, the author of some of the craziest erotic, fetish drawings, died. I would say that only a Japanese man could have exalted sexuality with such madness and cruelty (we know more cases – in literature, photography, drawing, painting. ..), but I can’t forget the French sadistic licentious (Marquis de Sade, Boyer d’Argens, Alfred de Musset, Apollinaire or, to give a more recent example, Robbe Grillet …

I do not think that the extreme representations of sexuality in Japanese art have a contrasting nature to the sober society in which they appeared, a society in which the ritual and the cult of honor sometimes reach paroxysmal heights. Let’s not forget that there is in the nature of the Japanese an almost voluptuous start to sacrifice, suicide having over time the most elaborate manifestations (seppuku, jigai, kamikaze).

I see in the extreme art of the Japanese a kind of outgrowth of their severe society, being up to a point, even if it sounds defamatory, tautological. We find in this art a game of torture, of the executioner and the victim, but a victim who willingly submits to torture.

Ciprian Mãceşaru (foto Mihai Cucu)

Ciprian Mãceşaru (foto Mihai Cucu)

 

 

 

Posted by on mai 1, 2020. Filed under ARTE VIZUALE,CULTURAL,EVENIMENT,HOME,NEWS. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry