Când intri în sală descoperi că deja a fost ridicată cortina, actorii sunt pe scenă, iar o voce strigă insistent în microfon că piesa urmează să înceapă în câteva minute. Amenințarea durează o vreme, așa că te și întrebi dacă mai începe…În tot acest timp, actorii își fac de lucru, dar, liniștit acum, când știi că mai ai timp, îți cauți locul, te uiți în jur și te saluți cu toți cunoscuții, schimbând amabilități.
Cazul tipic al îndrăgostiților care își recită din Shakespeare nu te încurajează, inițial, și te gândești câte clișee va urma să descoperi în timpul reprezentației, dar lucrurile iau o întorsătură neașteptată. Situația inițială se răstoarnă și decoperi că părinții, doi tați bătrâni, adevărații romanțioși ai piesei, au înscenat ura shakespeariană dintre familii, ca să favorizeze povestea de iubire dintre copiii lor deveniți adolescenți. Înțelepți, prevăzători și inventivi, bătrânii pun la cale chiar o răpire a fetei, astfel încât tânărul îndrăgostit să își arate eroismul. Sublimul inițial alunecă în parodic și grotesc, întrucât răpitorii facturează inclusiv orgoliul rănit. Cuplul se destramă când cei doi tineri află de planurile îndelung mocnite ale părinților, iar iubirea se transformă în dispreț – în cazul fetei, în ambiția de a-și dovedi calitățile donquijotești – în cazul băiatului.
Contactul cu lumea reală, neprotejată de titluri nobiliare și de avere, îl determină pe tânăr să se întoarcă asemenea fiului risipitor. Pe de altă parte, fata, rămasă acasă, este atrasă într-o altă poveste, de data aceasta fals romanțioasă, de către răpitorul dornic să compenseze superficialitatea propriei lumi, ajutând la împlinirea unei iubiri sincere.
Refacerea clupului inițial pare un triumf al iubirii, dar, în egală măsură, poate fi considerată o acceptare a banalității. El nu este și nu va fi niciodată eroul care se visase, iar ea nu va trăi niciodată poveștile de iubire din operele celebre.
Până la urmă, ca orice comedie bună, își dezvăluie nota tragică: acceptarea propriilor limite, a relațiilor comode și banale. Doar bătrânii rămân în sfera lor romanțiosă, căci, de dragul relației de amiciție, reconstruiesc zidul dintre proprietăți, cel care le induce iluzia efortului și a obstacolului ce trebuie depășit. Ei au nevoie în continuare de o motivație.
Interesantă este și schimbarea decorului. Idila de la început are ca fundal un imens tablou bucolic, în timp ce degradarea sentimenelor dezgolește scena până la mecanismele ei intime. Se văd schele, uși închizându-se sau deschizându-se, iar luminile sunt direcționate la cererea și după bunul plac al actorilor. Totul e dezvăluit aproape clinic atunci când iubirea nu mai poate îmbrăca prin puterea (sau amăgirea) ei cu haine frumoase o realitate oarecare.
Pleci de la reprezentația aceasta în versuri cu zâmbetul pe buze, pentru că, în cele din urmă, iubirea a triumfat, dar nu poți să nu te gândești, apoi, că triumful nu este al iubirii, ci al strădaniei unor tați ingenioși, al unor experiențe nebănuite și, mai ales, al alegerii tinerilor de a renunța, de fapt, la romanțiozitate. Și, dincolo de toate acestea, iată grija și preocuparea oamenilor pentru iubire, adică o rupere de ritm, o ieșire din cotidianul alert și mercantil. Poate nu ne-ar strica nici nouă să ne amintim uneori că am fost cândva romanțioși.
Original content here is published under these license terms:
X
License Type:
Commercial
License Abstract:
You may read the original content in the context in which it is published (at this web address). You may make other uses of the content only with the written permission of the author on payment of a fee.
Posted by Cornel Gingarasu
on octombrie 6, 2019. Filed under CULTURAL,EVENIMENT,HOME,NEWS.
You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0.
You can leave a response or trackback to this entry