GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

Cutierii

 

   Familia TOT este modestă, implicată, afectuoasă, unită. Oameni simpli, de o simplitate care alunecă extrem de ușor în naivitate din pricina aplicării unei singure grile de conduită, cea a bunului simț.
   Drama jucată de teatrul de la Arad în cadrul Festivalului de Comedie a ilustrat teme multiple: războiul, iubirea parentală, alienarea, condiția umană efemeră. Toate acestea au fost subordonate unui destin analfabet și despotic întruchipat de poștașul care manipula veștile.


   Membrii familiei TOT primesc de la fiul plecat pe front rugămintea de a-l găzdui pe maiorul lui în acel cadru rural, liniștit și atemporal în care ar fi avut prilejul să își refacă nervii zdruncinați. Recompensa, în mintea familiei, ar fi fost un destin ușor pentru fiul înregimentat. În fond, din pricina apariției acestui maior cu tulburări psihice evidente, întreaga familie moare într-un fel sau altul. Tatăl își pierde demnitatea, mama și fiica se transformă în niște umile executante ale capriciilor unei minți bolnave, iar fiul moare pe front în condiții care nu ne sunt dezvăluite, dar pe care le putem corela cu însoțirea maiorului pe drumul către familia tânărului.

 

 

   La nivel faptic, nu se întâmplă multe lucruri: poștașul aduce scrisori după bunul plac (pe unele le expediază, pe altele le distruge, dar sunt și scrisori pe care le păstrează), fiul familiei Tot pleacă pe front, unde își găsește sfârșitul, maiorul este găzduit de familia TOT și își va găsi, la rândul lui moartea.
   La nivelul semnificațiilor, textul este însă atât profund, cât și agresiv. El dezvăluie mecanismele alienării unui om care, din victima unui război care nu îi aparține, devine călăul unor oameni naivi și, în cele din urmă, al propriului destin. Confruntat cu haosul războiului, Maiorul pierde controlul asupra realității, așa că încearcă să îl refacă prin confecționarea unor banale cutii de carton. Nu întâmplător, decorul tot este construit pe baza jocului unor pereți de cutii, care ilustrează limitarea omului la propria experiență sau existență, închistarea în comportamente stereotipe, confortul pe care ni-l dă controlul asupra unei situații sau, de ce nu, incapacitatea noastră de a ne depăși limitele. Sfârșitul Maiorului (tăiat în patru părți egale, care să încapă, probabil, în patru cutii) se justifică la nivel estetic, chiar dacă nu și la nivel moral. Nu cred că există vreun receptor al acestei piese care să regrete moartea Maiorului sau care să condamne acțiunea domnului TOT. Există în noi acestă dorință, rareori materializată, de a ieși din cursa de șoareci.

 

 

   Din punct de vedere psihologic, intruziunea unui personaj/comportament de tipul “Maiorul” perturbă echilbrul familiei și al comunității. Ei vor să avertizeze vecinii să nu mai facă zgomote în timpul sejurului Maiorului, își schimbă obiceiurile pentru a-i fi pe plac, stau treji până în zori ca să construiască cutii, se supun tuturor capriciilor acestui om zdruncinat. Le înțelegi motivația și îi condamni totodată, pentru că tu, ca receptor, știi sforile care au fost trase, știi mâinile care au condus păpușile, știi veștile care au fost ascunse. Dar dacă te afli de cealaltă parte a vieții și a scenei? Dacă ai convingerea că viața fiului tău depinde de capriciile unui om nebun?
   Impresia receptorului după vizionarea acestei piese este că trăiește, evident, într-o cutie pe care însuși și-a confecționat-o ca să nu mai aibă timp să gândească. O cursă de șoareci, sau de veverițe, o cursă, oricum……sau o cutie…..impactul este același. Nu te poți elibera, nu poți evada, nu poți varia. Oricât de antipatic ne-ar fi Maiorul, el ne demonstrează că în mintea noastră sunt zgomote pe care nu le putem opri, iar în sufletul nostru sunt răni pe care nu le putem vindeca. Cutia este încăpătoare, dar niciodată suficientă.

 

 

A consemnat  Violeta Stanciu

Foto: Cornel Gingãraşu

 

Posted by on octombrie 13, 2019. Filed under CULTURAL,EVENIMENT,HOME,NEWS. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry