GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

Babani şi Bebei putem fi cu toţii… La Judecata de apoi a teatrului pe care-l jucăm sau nu!

 

Moto:   

Există speranță nemărginită, dar nu pentru noi.

Kafka

Poate cel mai cunoscut poet coreean al vremurilor noastre, Ko Un, împărţea omenirea, mai mult sau mai puţin metaforic, în hoţi şi cerşetori… Desigur, prin hoţi se înţelegea, prin dihotomie acceptată în discurs, toţi cei care profită, într-un fel sau altul, de majoritate, cei mulţi devenind un fel de cerşetori!

Ducând maniheismul… contemporan către subiectul acestui text, raportându-ne la textul scris de Victor Cilincă şi adaptat de către Teatrul din Buzunar Galați, prin regizoarea Isabela Oancea, avem doar două personaje, Babanu şi Bebe, primul fiind timp de 35 de ani mână dreaptă, gardian al celor cu adevăraţi babani (dar vecinătatea lor i-a dat un fel de substanţă cameleonică, comportându-se acum, la pensie, cu tot handicapul său, ca un patron… de tranziţie, deoarece, nu-i aşa, are un angajat,chiar pe… Bebe!), iar Bebe, persoana cu dizabilităţi, încă neizgonit de instituţia în grija căreia a fost, deşi împlinise 18 ani de ceva timp…

La reprezentaţia din 12 octombrie, în prezenţa autorului piesei (care, emoţionat, a şi plâns – cred că nu voia să citească asta, dar adevărul este ca adevărul, sic! A plâns nu doar de emoţie, ci şi provocat de felul în s-a transmis de către jocul actorilor trăirea durerii, absurdului, lipsei de sens sau chiar şi de speranţă vie, nu prefabricată), dar şi a regizoarei (care, la întrebarea subsemnatului, a declarat că a fost nevoită să taie aproximativ 20% din text, fără a avea vreo legătură cu o convingere din ultima vreme, conform căreia „Binele învinge, dar nu întotdeauna, şi în zilele noastre din ce în ce mai rar”!), cu casa închisă, Mihai Păun şi Vlad Ajder au dat „viaţă” lui Babanu şi lui Bebe, viaţă-teatru, cu suflet, cu lacrimi, cu tensiune, speranţe, dorinţe, transpiraţie, un nas la fel de înroşit ca ochii celui care părea să mai poată fi salvat de un miracol posibil, cu picăturile de divin necesare, respectând pe cât posibil convingerile Isabelei Oancea, un om care crede că viaţa este teatru, iar teatrul viaţă, mai presus de show:

Textul este o îmbinare teribilă a doi poli. Cred că asta a făcut scenariul așa de special în ochii mei. A găsit momentul în care Universul poate pune la un loc forțe total opuse. Binele și răul sunt, pentru câtva timp, „obligați” să conviețuiască. De aici și intensitatea sentimentelor create. În acest spectacol nu există gri sau ambiguu. Totul e negru sau alb. Fierbinte sau gheață. Bun sau rău.

Aşa declara la o conferinţă de presă regizoarea, dar şi actriţa atât de iubită şi de apreciată.

Candoarea, dar şi o anume sărăcie cu duhul, ambele ale lui Bebe, sunt, cu energie bine dozată, redate-retrăite de Vlad Ajder (la final, la discuţiile care par a fi un fel de tradiţie post-spectacol, se întreba dacă nu cumva trebuie să aibă şi o doză mai mare de viclenie, de parşivenie în interpretarea personajului, că doar, dorind să devină moştenitor, aşteptând moartea Babanului, nu este chiar cheie de biserică!!!), lacrimile (pe care le varsă cu măsură, firesc) fiind… una dintre dorinţele regizoarei, care însă nu a insistat: dacă actorul le-ar fi văzut bune pentru rol, era ok, dacă nu, se putea şi fără! Dar Vlad Ajder a acceptat comandamentul, a văzut rostul lacrimilor personajului, rămas oarecum, emoţional, la vârsta de cinci ani, când, în urma unui accident (cade, iarna, într-o apă îngheţată, salvatorul său dovedindu-se înger şi demon – poate nu întâmplător mai apare, indirect, un înger arestat, poate ecou indirect al unei povestiri de Marguez), rămâne surd: actorul a învăţat şi câteva cuvinte şi expresii în limbajul surdo-muţilor, pentru a da cât mai mare credibilitate interpretării!

Sunt momente când se aduce parcă un omagiu teatrului absurd, subliniindu-se imposibilitatea dialogului (autentic) între oameni (hoţi şi cerşetori), generaţii, categorii sociale (dar cei doi actori fac o echipă care, arătând prin gest, cuvânt, Distanţa, prin trăiri demonstrează empatizarea… singurătăţilor!)… Este o „Filantropică” gălăţeană, subiectul poate fi dezvoltat către un scenariu de film, (spunea Victor Cilincă: „Pornind de la o documentare jurnalistică ce m-a răscolit profund, am pus pe hârtie această cruciadă a copiilor, a sufletelor fragile, a oamenilor expuși, lăsați fără apărare într-o societate crudă. Și cred că am reușit, cu umor, tandrețe și cinism în doze egale, să propun un mesaj simbolic, ce depășește granițele societății românești de ieri și de azi.”), existând chiar o replică amintind de celebrele vorbe spuse Gheorghe Dinică (via Nae Caranfil): „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!” Dar piesa fost scrisă, dacă nu mă înşel, înainte de apariţia filmului lui Caranfil, bomboanele sunt şi ele personaje în acea scenă în care bătrânul profitor al unui regim (condamnat de soartă la cărucior cu rotile!) nu se poate să nu declame:

Hei, în societatea capitalistă nu se dă nimic fără muncă. Ţi-am dat o bomboană, văd că ai şi halit-o, mai capeţi alta numa’ dacă-mi spui ceva interesant. Ceva palpitant. Ca un thriller! Sau ceva pervers… Da’ să nu mă minţi! Să nu inventezi!

Mihai Păun, obişnuit cu comedia, a recunoscut, tot la discuţiile de după, care au fost un fel de Actul al Doilea, că „darul lui Victor” (ca un fel de dar al lui Humboldt) a fost ca un fel de blestem („l-am urât!”): a trebuit să se încarce negativ, a şi jucat această negativitate la modul absolut (a radiat unde negative aproape ca ruinele reactorului de la Cernobîl!), aproape obligându-ne să urâm şi noi personajul! Cel puţin până la scena finală, când, poate, inima ni s-a mai înmuiat (poate şi când este adunat de pe jos!), dar nu ne dă voie să dăm spoilere!

 

 

Basca sa, bastonul, bomboanele, decoraţia, toate ne rămân în memorie, împreună cu răutatea sa, credinţa în moartea, dar şi în nemurirea sa! Dar mai ales transmiterea mesajului său iluzoriu că a cunoscut viaţa doar deschizând şi închizând uşi! Tragedia lipsei sale de iubire se adaugă misterului celei de-a doua denumiri a piesei, „Centaurul”, mister care poate fi, desigur, interpretat…

Vieţi la mâna a doua (?), considerarea omului ca o fiinţă de mâna a doua (?), mesajul este şi pentru orbii care pot fi vindecaţi doar de o intervenţie divină ( a se citi astfel şi mesajul în Braille de pe afiş!)

Dintr-o cronică teatrală a Nonei Rapotan, aflăm că, „în limbajul teatral, când unui regizor i-a reușit un spectacol se spune că a avut îngerul pe umăr”. Victor Cilincă, vechi dramaturg, a fost aici, vorba vine, precaut, (plasându-şi îngerii şi în textul propriu zis), dar nu ar fi fost nevoie: Isabela Oancea, adaptându-şi viziunea regizorală (pe lângă cele de mai sus) şi la sala de tip studio, cu o scenografie minimă, a pus accentul pe un anume tip de filozofie teatrală, care nu are nevoie de show de dragul show-ului, s-a întors la teatrul pur, unde contactul aproape fizic, apropierea de cei care sunt, teoretic, publicul, fiind de fapt parte din rândul personajelor, contează cel mai mult: la modul absolut, putem fi doar doi pe lume: Adam şi Eva, Cain şi Abel! Dar cu ei sunt şi îngerii! Un fel de regizori şi ei, câteodată, mai ales la judecata de apoi, crezând numai în alb şi negru!

Iar dacă acolo pasiunea nu va conta la cântar, nimic nu va conta! Mai ales când este vorba de arte! Conceptul „Teatrului din Buzunar Galați”, singura companie independentă de teatru din oraș, formată exclusiv din profesioniști cu experiență în domeniu, unde pasiunea contează cel mai mult, i-a încântat pe mulţi dintre cei prezenţi, dialogul care a urmat fiind dovada cea mai bună că demersul este o idee foarte bună, care trebuie încurajată din foarte multe puncte de vedere!

La urma, urmelor, teatrele nu sunt niciodată prea multe! Pentru o viaţă atât de scurtă!

Ilustrația muzicală a spectacolului, o compoziție originală care urmărește îndeaproape conviețuirea şi mai ales tensiunea dintre cele două personaje opuse, aparține Anei Maria Oancea.

Bref, Pieter Bruegel the Elder are o pictură în care nişte oameni cu dizabilităţi sunt conduşi de către un altul care are aceleaşi probleme de sănătate (şi mintală?), deja începând, în pictură, decăderea! Isabela Oancea, Victor Cilincă, Mihai Păun şi Vlad Ajder ne provoacă: suntem şi noi Babanu, Bebe? Dacă noi credem că nu, cum i-am putea ajuta?

Arta autentică, pentru a câta oară, are harul de a te pune pe gânduri!

 

a.g.secară

Foto: Adrian Mociulschi

 

Posted by on octombrie 15, 2019. Filed under CULTURAL,EVENIMENT,HOME,NEWS. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry