Am văzut piesa de teatru Angajare de clovn, adaptare după Matei Vișniec, în viziunea doamnei lector univ. dr.  Adelaida Zamfira (Costache) și interpretarea studenților Eduard Nanu, Andrei Călina, Silviu Dobre și Mihai Păun, cu implicarea pentru light design și sunet a lui Andrei Ardeleanu.

Am văzut piesa întâi, abia apoi am citit textul lui Vișniec, deși se numără printre autorii pe care îi apreciez în mod deosebit. Când nu sunt interpretate, ci doar citite, piesele lui Vișniec parcă nu prind viața pe care o merită și de care ar fi capabile. Autorul pare să aibă nevoie neapărat de interpretare, ceea ce îi conferă, cred, caracter perpetuu, pentru că textul se poate plia pe diverse contexte. Pe scurt, piesa în sine ilustrează interacțiunea dintre trei clovni care au răspuns unui anunț de angajare. Surprinzător, se cunosc între ei (ce mică-i lumea!, zicea David Lodge). Chiar mai mult decât atât, Peppino fusese mentorul celorlalți doi, Nicollo și Filippo. Peppino pare bătrân, la capătul puterilor, dar, spre deosebire de ceilalți doi, avusese prilejul să practice arta pe scena de lemn a teatrului, să declame un monolog care îi schimbase viziunea.

Diferența dintre Peppino și presupușii ucenici este că el reușise să înțeleagă arta, a se citi gravitatea vieții, în timp ce Felippo și Nicollo se opriseră la stadiul de interpreți. Piesa lui Vișniec se încheie cu moartea lui Peppino, urmată de intrarea în scenă a unui nou personaj, bătrân și el, care se așază gâfâind pe scaun. Au cei doi nevoie de încă o lecție sau bătrânul e doar un novice, care, în pofida vârstei, are nevoie de îndrumare pentru a trece de la ipostaza de clovn la cea de actor?

Adaptarea doamnei profesor a  scos la iveală interpretări inedite și complexe. Clovnii sunt tipuri umane sau fațete ale aceluiași eu? Când moare o parte din noi, este înlocuită sau dispare definitiv? Suntem la mâna unui destin pe care nu îl putem schimba nicicum? Ne ucidem dascălii? Întrebările par tot atâtea direcții de interpretare literare și teatrale. Ochiul profan s-a bucurat totuși de detaliul observat de la nici 50 de centimetri, de bogăția recuzitei, de sincronizarea jocului actoricesc. Pândeam actorii la modul propriu, fiindcă am stat, practic, pe scenă și le simțeam respirația. În timp ce vedeam cu coada ochiului stâng Demiurgul din spatele paravanului, coada ochiului drept era spre publicul atent și vibrant. Am tresărit, m-am ferit și chiar m-am temut.

Am prins un obiect de recuzită pe care nu știam dacă ar trebui să îl păstrez. Am auzit suflarea și șoapta, am simțit emoția. Și m-am gândit….câtă tristețe! Sala aceasta e plină de clovni, de oameni care refuză să cunoască faptul că sunt mai mult decât par, mai mult decât executanții unei profesii sociale, mai mult decât masca pe care o poartă. Oamenii aceștia din jur nu vor sau nu pot să joace pe o scenă de lemn, pentru că în momentul în care ar face asta, ar muri, fiindcă nu ar avea focul interior, constructul unui Eu care să îi susțină. Îmi vine să întreb, sorescian, dacă nu e prea multă tristețe pentru umanitate.

Vișniec înglobează în opera sa toată tragedia omului contemporan  și toată absurditatea existenței, în maniera lui Marin Sorescu și  a lui Eugen Ionescu, pe care le trece, însă, prin filtrul shakesperian.

La final nu poți să nu te întrebi unde este Peppino al tău și să nu te temi că descoperirea lui va crea un vid. Cu ce îl vei umple?

Violeta Stanciu

Imagini: Cornel Gingãraşu

Copyright secured by Digiprove © 2019All Rights Reserved