E frig, burnițează. Am pornit aeroterma la magazin și-mi fac de lucru în „birou” în lipsa trecătorilor, a clienților. La un moment dat intră în magazin două persoane, soț și soție, pe care privirea mea de vultur dialectic i-a plasat automat în căsuța aferenta lor, categorial, pensionari sau în preajma pensionarii, în căutarea unui covor foarte ieftin.

M-am dus ață și le-am propus covorul cel mai ieftin dar și cel mai urât, asta simțeam despre el chiar și când il cumpăram să am în stoc acest tip de covor. Când le-am spus prețul s-au luminat. O sută de lei. Oriunde în altă parte ar fi costat două sute. M-a bucurat bucuria lor, mi-a înseninat ziua, pe care mi-o stricase chiar covorul cu pricina privindu-l. Nu frigul, nu burnița, ci covorul, era plasat cel mai la îndemâna nădufului meu, nu aveam nicio putere asupra vremii,nici asupra ploii, m-am simțit agresat de cel mai neajutorat dintre cele ce mă înconjurau cu forța tuturor celorlalte.

Evreii biblici în aceste situații ar fi eliberat în deșert, spre moarte, un țap, prin care se răzbunau curat, prin moarte, toate neîmplinirile lor mai mari sau mai mici. Cei doi se așteptau să le cer bani ca să le festonez covorul, m-au și întrebat cât costă. Le-am spus că am inclus în preț festonatul chiar dacă oriunde altundeva întrebarea lor imprudentă ar fi dus la creșterea prețului. Când au auzit, mi-au spus „sărutmană”. Am avut certitudinea că iadul și paradisul se învecinează, că nu e nicio zona tampon între ele. Cum dracului   s-or fi simțind cuvioșii recompensați cu Paradisul auzind mirosind și văzând atâta suferința vecină cu ei? Chiar tot Paradisul o fi paradis? N-o fi acolo nicio Românie în paradisul ăla, nicio Bulgarie?

Deodată o aud pe femeie: Vaaai, ce frumos e, atât de frumos! Am mai privit odată covorul sărăcăcios și urât. cu ochii mei, apoi cu ochii lor. Surpriza totală, am descoperit un covor roșu, în carouri unele mai colorate, altele mai deschise la culoare, cu câteva tushe vălurînd pe margini, ce mai, covorul era chiar frumos.

Am înțeles că văzul e un subordonat al minții nu un îndrumător al ei. Am înțeles că vedem ceea ce gândim. Dacă vrem să ne îmbunătățim vederea, trebuie să începem cu gândurile, pe ele trebuie să le îmblânzim primele, să ascultăm gândurile gândurilor care se întrepătrund cu gândurile noastre și cu imaginile pe care le vedem și cu așteptările pe care le avem, că asta e văzul de fapt, iluzia de a contempla realul.

Adevărul nu e ceea ce vedem, e ceea ce gândim ori dacă vederea e în culori, gândirea tinde să fie alb-negru iar albul vede negrul cu o încărcătură de discriminare, oriunde se vor fi aflând ele.

Vedem ceea ce gândim, ferice de orbi, ei sunt lucizii condiției umane.

Nu văd mai bine decât noi, dar se înșeală mai puțin, ei sunt singurii oameni care știu că nu văd.

De Adrian Onicescu

Ilustraţii: Internet

Copyright secured by Digiprove © 2019All Rights Reserved