GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

DIANA CORCAN: POEZIA CONSEMNEAZĂ CEL MAI BINE PIERDERILE. E O INSTITUȚIE A DEZASTRELOR (ultima parte)

INTERVIU DE LIVIU G. STAN

 

Capitolul 4

 

OMUL

 

 

L.G.S.: Există în poezia ta o veritabilă insurgenţă mistică dublată de o luciditate necruţătoare privind resorturile de orori ale omului. Viziunea ta literară are o fibră morală puternică şi un simţ istoric şi mai puternic. Te tragi pe linie maternă dintr-o familie de greci stabiliţi în România, cărora comuniştii le-au confiscat averile. În decembrie 1989 ai răspuns apelului revoluţionarilor care aveau nevoie de voluntari pentru acordarea primului ajutor. Ai luat trenul spre Bucureşti şi ai ajuns în mai multe puncte fierbinţi: la Televiziune, într-un detaşament de studenţi care trebuia să caute terorişti în vilele din Primăverii, la Radio şi la Muzeul Colecţiilor de Artă, unde o noapte întreagă ai cărat tablouri la subsol. Ai văzut şi celebrele „combinezoane negre”. Privind retrospectiv, cum se vede acel episod din interiorul poeziei tale? Şi cum se vede, din acelaşi interior, România de astăzi?

 

D.C.: Nu știu cât de puternică este fibra morală care susține viziunea mea literară, dar pot spune că simțul istoric m-a constrâns întotdeauna spre o anume etică a formulării. Probabil că tot acest simț istoric m-a obligat să intru, cum s-ar spune, direct în Revoluție, în punctele ei fierbinți. Secunda aceea istorică, din 1989, se dilată și acum în timp și cred că undeva, în subsidiar, își face simțită prezența și în poemele mele actuale. Cât despre averi… Bogăția pe care am cunoscut-o eu în familia în care am crescut nu poate fi confiscată de nicio orânduire socială sau guvernanță politică. Este vorba tocmai de fibra aceea morală pe care o aminteai în întrebare.

România de astăzi? Nu pot să mă abțin să nu răspund cu niște versuri care îmi plac mult: „Trăiesc într-o țară numită CUMVA, /  Unde ciudat strada Kafka pare-a nu exista, (…) / Acest CUMVA al nostru e peste tot, ca o aiureală diurnă.” Aceste versuri îi aparțin poetului Evgheni Evtușenko. Eu spuneam undeva că locuiesc la marginea patriei în care plouă non-stop, la marginea unui oraș primitiv din care cine a avut curaj a fugit. Deci, cum să se vadă? Mohorât!

 

L.G.S.: Referindu-se la omul modern şi la eliberarea fanatică a acestuia de disconfort, filosoful politic Pierre Manent spune: „Nimic substanţial, fie că este vorba de lege, de bine, de o cauză sau de un scop, nu-i mai reţine atenţia, nici nu-i mai încetineşte pasul. A devenit alergător şi va alerga până la sfârşitul lumii.” Ar mai fi ceva de adăugat?

 

D.C.: Ar mai fi de adăugat o mică nuanță: alergătorul lui Manent, din perspectiva lui Baricco, este un fel de alergător-patinator. Adică fuga lui este o permanentă alunecare de suprafață în care adâncul nu are niciun rol important. Vorbim, practic, de un tip de „simțire” bidimensională. În literatură, această alergare-patinare constă într-o obstinată tehnică de in-sondare. Cred că la mijloc e și ceva teamă.

 

L.G.S.: Crede poezia ta în umanism? Ce te înspăimântă cel mai mult şi mai mult la fiinţa umană, în afară de capacitatea sa de a extermina fizic în cel mai macabru fel cu putinţă?

 

D.C.: Incapacitatea de a înțelege. Faptul că nimic nu se schimbă demonstrează clar dimensiunea sa: cam cât a unui bob de orez.

 

L.G.S.: Un sfat pentru cine vrea să se apuce de poezie? Cum trebuie citită poezia?

 

D.C.: Pur și simplu! Nu te poți apropia de poezie, în special, sau de literatură, în general, cu un manual de utilizare. Cu toate acestea, există „specialiști” și pentru așa ceva; „specialiști” care învață publicul larg cum să citească literatură! Ce poți să-i spui unui potențial cititor de poezie? Cu atât mai puțin îi poți spune ceva unui om tentat să scrie poezie. Una peste alta, când vorbim despre poezie, vorbim, în primul rând, despre ceva greu definibil: inteligența sufletească.

 

L.G.S.: Îţi plac foarte mult pisicile. În camera alăturată ai o escadrilă somnoroasă de pisici. Ce-i oferă pisica omului şi omul nu-i poate oferi pisicii?

 

D.C.: Un șoarece. Pisica îi poate prinde un șoarece. Omului îi este frică și de un șoarece.

 

Foto: Cornel Gingãraşu

Posted by on ianuarie 30, 2019. Filed under HOME,NEWS. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry