INTERVIU DE LIVIU G. STAN

Începuse să se întunece când i-am pus prima întrebare Dianei Corcan. Era pe 6 decembrie, chiar de ziua ei de naştere, după o micuţă chermeză de afternoon. I-am propus ca fiecare răspuns să mi-l ofere în scris, live, pe o foaie, motivându-i că mă interesează – de amorul „operaţiei pe cord deschis” în materie de reflex al sincerităţii, să zicem – doar panorama scripturală a răspunsurilor ei.

Pe peretele din dreapta: ferestre. Dincolo de perdele, curtea casei, tentacule filiforme şi degerate de viţă răsucindu-se pe o boltă, iar puţin mai sus, cerul; cerul acela hologramic la sosirea iernii în Brăila. Dincolo de curte, oraşul. Dincoace de perdele, una dintre camerele casei-vagon în care poeta locuieşte vegheată de un mobilier de epocă şi în prezenţa unui număr impunător de pisici, tăvălite imperial pe scaune, canapele sau lăzi ori plimbându-şi cu graţie igienică limba pe blană într-un nesfârşit huzur babilonic.

De ce „dincoace” şi de ce „dincolo”? Pentru că aceste poziţionări spaţiale evazive alcătuiesc geografia a două dintre spaţiile de referinţă ale imaginarului ei poetic: casa şi oraşul. Casa – ca matrice memorială închisă într-un timp al inimii şi ca ultimă baricadă în faţa invaziei externe. Oraşul – invazia externă. Invazia? Omul; Omul spart în năluciri deposedate de semnificaţii; Omul ca post-istorie, ca post-rai, ca post-infern; Omul ca o colecţie de istoviri; Omul şi pustia sa lăuntrică; Omul ca potop.

Diana Corcan şi-a lansat de curând al cincilea volum de poezii – un fel de câine al universului mic (Brumar, 2013). De la prima şi până la prezenta carte, poetica ei s-a manifestat prin trei mari caracteristici: 1) printr-un imaginar halucinant cu ecouri de extra-corporalitate din expresionismul german şi cu un situaţionism dialectic al imagisticii post-suprarealist; 2) printr-o insurgenţă cu pronunţate accente mistice; 3) printr-o filozofie riguroasă a naturii umane condesată fenomenologic într-un soi de conştiinţă a conştiinţei. Totul pare sugerat, ca instinct primordial al conştiinţei scriitoriceşti la contactul cu realitatea, de un imperativ al demascării definitive a lumii; imperativ care, în ultimul său volum, pare a atinge o intensitate discursivă pur şi simplu imparabilă în precizia vederii cu „raze X”, încât – fără nicio exagerare „combinatorie” – s-ar putea organiza câteva conferinţe fecunde de antropologie culturală pe baza încărcăturii imagistice a demascărilor sale.

Diana Corcan s-a născut pe 6 decembrie 1969 în Brăila. Copilăria şi-a petrecut-o arareori la nivelul solului, majoritatea timpului păşind tiptil de pe-o cracă pe alta în mersul piticului prin copaci, un vehicul al reveriei faţă de care şi astăzi simte, prin instantanee poetice transfigurate, o atracţie irepresibilă. Se trage pe linie maternă dintr-o familie de greci stabiliţi în România, cărora comuniştii le-au confiscat averile. Revoluţia din decembrie 1989 o prins-o pe străzile din Bucureşti, după ce a răspuns apelului revoluţionarilor pentru acordarea primului ajutor. A ajuns în mai multe puncte fierbinţi: la Televiziune, într-un detaşament de studenţi care trebuia să caute terorişti în vilele din Primăverii, la Radio şi la Muzeul Colecţiilor de Artă, unde o noapte întreagă a cărat tablouri la subsol. A văzut şi teroriştii în combinezoane negre, mărturie apărută prima dată în proiectul radiofonic al Radio România Cultural (După 20 de ani. Poveşti adevărate: „Am văzut aşa-numiţii terorişti”) şi, recent, consemnată în proiectul deconstructivist al analistului CIA Richard Andrew Hall, Reconstructing the „Man in Black”, centrat pe analiza presupuşilor terorişti – „combinezoanele negre” – care au luptat pentru Nicolae Ceauşescu la Revoluţie.

Poezia pe care o scrie o recomandă drept o poetă de combativitate metafizic-socială, cu instincte vizionare impresionante, iar critica literară românească de întâmpinare vede în ea una dintre cele mai importante şi autentice voci poetice contemporane.

civilii ăştia deposedaţi

de tot/ şi n-ar fi

deposedaţi de nimic

 – spune Diana într-un poem.

Şi nu mă pot abţine să nu încep brutal!

Capitolul 1

POEZIA

 Liviu G. STAN: Diana, îţi propun din start să întoarcem spatele „diplomaţiei conceptuale” şi să discutăm despre poezie într-un mod „demodat”, „schizofrenic” – în absolut, căci acolo, zic eu, standardele valorice nu-şi relativizează parşiv sensurile profunde şi nici nu se înfruptă din „împărtăşania” determinismelor (apanajul „poeţilor” creaţi prin calchiere culturală). Începem, întrebarea nr.1: După 5 volume, ce ţi-a furat la modul irecuperabil şi ce ţi-a restituit la modul şocant poezia?

Diana CORCAN: Poezia mi-a luat de la început, fără menajamente și fără negocieri, mult discutata naivitate (pozitivă și negativă) sau, altfel spus, încrederea nesăbuită în viitor. Și cum naivitatea conține o doză apreciabilă de ingenuitate, am simțit totul și ca pe o pierdere.

În schimb, aș spune că mi-a dat o stare permanentă de interogație, care, dacă e să judecăm până la capăt, poate fi datorată și unui minus de credință. Sau nu știu… Poezia îți mai dă și un anume fel de încredere. Nu e vorba de speranța în bine sau în mai bine, ci de convingerea că totul va fi refăcut din temelii, fără ca ceva esențial să se piardă. Cât despre calchierea culturală, doar atât: dă politicieni, nici măcar pseudo-poeți.

L.G.S.: Ultimul tău volum, „un fel de câine al universului mic”, acutizează evoluţia poeticii din volumele precedente, marcând, în opinia mea, o turnantă clară, impozantă, imperială aş spune, a limbajului tău existenţial înspre formularea memorabilă a lui Maurice Blanchot: „A scrie este ceea nu se termină, ceea ce nu încetează niciodată.” Cum te raportezi la aceste cuvinte pe care i le-a adresat Albert Béguin într-o scrisoare lui Marc Eigeldinger: „Poate că nu există o definiţie universală a poeziei. Poate că, de aceea, ar trebui s-o definim, dimpotrivă, ca fiind privirea cea mai realistă din câte există asupra condiţiei umane…” Bate câmpii Beguin? Dar la întrebarea pe care şi-a pus-o obsesiv de-a lungul vieţii poetul Seamus Heaney: „Cum să fii responsabil social şi creativ liber în timp ce eşti sincer faţă de evidenţa negativă a istoriei?”

D.C.: Mandelștam, dincolo de faptul că a scris acea poezie despre Stalin, poezie care i-a semnat condamnarea la moarte, mai avea un „păcat” de netrecut cu vederea, de neiertat și care l-ar fi dezavantajat în orice condiții istorice. El considera Poezia un mod de viață, iar darul poetic, drept menire. Modul cum se raporta la ea, încrederea netulburată în Poezie, spunea Nadejda Mandelștam, „asta provoca furia scriitorilor adevărați, scriitorii zeloși ai literaturii”. Ruptura lui Osip Mandelștam cu literatura ar fi fost inevitabilă în oricare țară, mai spunea ea.

Cred că acest tip de angajament față de Poezie, astăzi, mai mult ca oricând, trezește suspiciuni, întrebări în ceea ce privește autorul ei (și bănuiala că acesta ar poseda pe ascuns confirmarea acțiunii lui inofensive de la oamenii cu halat alb!). Astăzi, cel puțin în concepția new fresh, Poezia a devenit mai mult un mijloc decât un scop în sine. Un mijloc de coabitare cu realul care rezolvă în primul rând niște probleme de existență cotidiană. Ca „afacere” personal-permanentă, atrage în anumite condiții și ceva antipatie sau măcar o rezervă sigură din partea unora. „Copii ai soarelui” au existat însă în toate timpurile literaturii și ei au un rol bine determinat, așa că singurul lucru pe care îl poți face este să-ți vezi de treaba ta. În ceea ce privește afirmația lui Beguin, cred că ea reprezintă un elogiu adus pe drept poeziei. Mulți oameni evaluează realitatea din perspectiva unei viziuni minimaliste, adică prin acumulare de elemente lipsite de importanță. Realitatea, pe care atât de mulți au pretenția că o cunosc, în limitele unei zile, ale unei ore, numai poezia o cunoaște. Poezia determină și evaluează cu atâta exigență, încât poți s-o numești privire cu adevărat realistă. Vorbim de viață și de moarte, adică de iremediabil, și nu de o sumă de elemente mundane și niciodată stabile. „Dar cu nimic – spune Montale – nu poate fi plătit plânsul copilului / căruia-i scapă balonul printre case.” Ei, asta înțelege cel mai bine poezia! În rest…

Nu poți să stai pe scaunul electric și să împletești liniștit la un ciorap. Poezia trebuie să își asume într-un fel sau altul timpul istoric în care se produce. Așa cum asumi „toxicitatea” condiției tale umane, la fel îți însușești și timpul în care trăiești. Chiar dacă nu-ți place. Nu trebuie să ai „neșansa” unor evenimente catastrofale care să facă  din tine mai târziu un erou și din poezia ta o medalie ca să-ți trăiești timpul. Nu poți să stai departe de șocurile sociale, să nu se regăsească trauma în ceea ce scrii, în modul cum scrii. Or, noi, în România, trăim în plină isterie a crizei globale (de fapt, o criză a umanității). În plus, suntem marcați de neputința și ipocrizia destinului nostru colectiv. În România, orice om se află într-o situație specială, în fiecare minut se produc lucruri ireversibile, care te modifică ca ființă umană. Și atunci n-ai cum să rămâi un om „normal” care scrie. Prin urmare, și poezia devine „anormală”, „crizată”, susceptibilă de schizofrenie.  

L.G.S.: Poezia ta îmi pare a surprinde o sumă de virtualităţi trangresive nebănuite ale limbii române! Ai o gramatică teribil de exotică, „tălmăcită”. Cum aşa? Explică-mi radiografia ta gramaticală.

D.C.: Poezia te face să nu mai știi gramatică, să respingi gramatica, regulile ei, ca fiind absurde. Gramatica își pierde din sens, sintaxa devine o anomalie, iar semnele de punctuație, doar niște biete arătări restrictive. Rămâi permanent cu reflexul din momentul când scrii poezie, când ai nevoie de mobilitate totală, de mișcare extremă, ca atunci când faci skateboarding. Când scrii un text oarecare, e o luptă să pui fiecare virgulă. Un cuvânt folosit cu sens figurativ îți vine greu să-l pui între ghilimele. A gândi poetic e o stare continuă de ezitare, de stângăcie într-un mod de a fi. E o piedică. E un disconfort. Pentru tine însuți.

Fiecare poet are în el tema dezrădăcinării, experimentează tema înstrăinării, șovăiala, ezitarea, „pasul suspendat al berzei”, ceața aceea groasă din filmele lui Angelopoulos și nesfârșitul drum (sunt regizori fantastici mai poeți decât poeții!).

Dar mai este vorba și de o beție a sensurilor, care ajunge o necesitate. Trăiești permanent cu o bucurie ascunsă. O fiestă a sensurilor, dar și un carnaval, o orgie, un desfrâu. Orice loc comun din tine devine o aniversare. Apoi sensul este devorat de imagini… Să simți cum plutește totul într-un carusel al imaginilor. Ca-n Chagall, se creează colaje, nu cu amintiri, ci colaje cu imagini și sensuri niciodată deconspirate pe de-a-ntregul.

L.G.S.: O întrebare-clişeu enervantă, dar imposibil de evitat: Cum se produce poezia la tine?

D.C.: A avea poezia în tine, la tine, permanent, înseamnă „să scapi printre degete”. Înseamnă „să aluneci”, să te strecori printre gratii. Înseamnă a avea antidotul la tine (și pistolul, câteodată). Trebuie să fii nu numai curajos ca să umbli cu poezia la tine (apoi, ca să o scrii, asta e o altă etapă), ci și teribil de laș. Și mai există o obsesie în a bănui fiecare cuvânt pe care îl scrii. Sunt cuvinte pe care le simți ca fiindu-ți aproape și sunt cuvinte pe care le bănuiești de ipocrizie. De aceea, trebuie să cântărești foarte bine. Ai nevoie de fidelitate din partea cuvintelor. Dar bineînțeles că te însoțește și teama că poți rămâne fără ele. Înseamnă a rămâne mut, și asta pentru că nu mai auzi, nu mai vezi, nu mai ești nimic. Cum apare poezia? Într-o tăcere foarte zgomotoasă (au spus-o foarte mulți), aproape că pot să localizez exact. Undeva sub diafragmă, acolo are loc procesul, acolo se metabolizează cuvintele, apoi intră în circulația mare, în circulația mică și ies prin degete. E un proces de răsturnare, până la urmă. E și o degringoladă. E un om cu capul în jos, cu picioarele invers cel care face asta. E atâta lipsă de sens în a poetiza (pe marginea prăpastiei), e o minunată lipsă de sens. Pe o vreme ca asta și în toate vremurile. E ca și cum ai desena pe marginea prăpastiei, cu singura mână rămasă liberă, o floare de colț. Un fel de alpinism nevrotic ne-utilitar!

L.G.S.: Evoluţia tehno-digitală este galopantă, semnele distopiei – pretutindeni. Într-un poem din ultimul volum, spui: „savanţii se străduiau (pentru noi) să construiască un soare/ din becuri cu heliu/ (o păpădie fierbinte care să ne încălzească fără pretenţii pe toţi)/ în ceea ce privea nemurirea nu trebuia decât să încerci/ să rezişti”. Cui îi este utilă poezia? Spune ea un adevăr absolut sau un adevăr de netăgăduit? Care e acela?

D.C.: Care poezie? Poezia este prezentă peste tot. Este inflație de poezie. E prea multă poezie! Am un prieten, despre care se spune că este ciudat (e doar foarte încăpățânat), care face o „criză” în fiecare primăvară pentru că nimeni din cei pe care-i cunoaște nu sesizează vrăbiile.

Oamenii, parțial nu din voia lor, parțial din neatenție, pierd totul pe drum. Și Poezia consemnează cel mai bine pierderile. E o instituție a dezastrelor. Și când vorbim despre Instituția Dezastrelor, avem în vedere nu atât un adevăr, cât o permanență. Eu cred că se poate face o listă cu cel puțin zece poeți care stau în fruntea clasamentului. Am în vedere valoarea fiecăruia, evident, dar și sinceritatea abandonului. Știu sigur că Poezia spune un adevăr absolut dacă „stârnește în cap goana mută buimacă”, după cum spune Herta Muller. Cam asta ar fi proba…  Să crezi că poezia poate genera schimbări esențiale e o copilărie. Ea poate fi folosită mai degrabă ca instrument de tortură, nu de îmblânzire. Vezi în comunism! O utilitate foarte clară are poezia în regimurile totalitare, unde poate fi folosită cu succes ca metodă de propagandă, de manipulare, de spălare a creierelor. Dar și o eficiență foarte mare care se dovedește în timp. Știu și acum oameni pentru care nu există alți poeți în afară de Adrian Păunescu, Vadim Tudor… Chiar dacă poezia, în general, nu datorează nimănui nimic, după cum spunea Mandelștam, în artă, de principiu, s-a practicat cu succes căutarea unui stăpân. Arta, pe de altă parte, n-avea cum să evite dependența față de cei puternici: pictorii s-au închinat la episcopi, poeții s-au închinat sau nu i-au supărat pe conducători, căci, dacă nu, o sfârșeau ca Ovidiu la Tomis. Tot Herta Muller spune: „Scriu totdeauna cu gândul ascuns că acei oameni care înseamnă mult în viața mea citesc și ei ceea ce scriu, chiar dacă au murit – ba, mai ales, dacă au murit. Vreau s-o scot cu ei la capăt pe temeiul cuvintelor.” Deci, să-ți faci treaba bine. În rest, în ceea ce privește cititorii de poezie, au fost și sunt foarte puțini. Și așa trebuie să fie!

L.G.S.: Spune-mi care consideri a fi cel mai steril mod al unui critic de a se apropia de poezia ta?

D.C.: Pot să spun următorul lucru: cred că e o mare pierdere dacă te apropii de poezie doar psihologizând, ca să spun așa. Mai cred că trebuie să-i dai credit celui care a scris-o (chiar dacă nu-l cunoști personal), trebuie să-l crezi pe cuvânt. Ca să-l crezi pe cuvânt, trebuie să iubești poezia. Poate sună siropos, dar aşa stau lucrurile! Dacă vrei să scrii despre poezie, trebuie să iubești poezia. Adică să fii obsedat de ea. Și-atunci, cu siguranță, dispare pericolul de „a face un om dintr-un poet”. Și tot așa… În fine, trebuie să te intereseze întâi fructele și după aceea demitizarea copacului. Un mare critic francez vorbea despre acest lucru foarte inspirat…

Foto: Cornel Gingãraşu

Copyright secured by Digiprove © 2019All Rights Reserved