Am luat-o metodic, cotrobăind printre tonuri și nuanțe, încercând să descopăr culoarea definitorie a Greciei, sau măcar a uneia dintre mările care o înconjoară. Am găsit de la albastrul prussian, de cobalt, chiciura, canar, celest, electric, marin, metalic, mineral, safir, turcoaz, petrol, regal,  până la albastrul de metil… Ba chiar, am aflat că, jucându-se cu oxidul de mangan încălzit la 1200 de grade, niște chimiști au dat, întâmplător, peste un pigment de un „albastru vibrant”. Care mi-a plăcut. Așa cum îmi plăcuseră toate celelalte nuanțe.

 

 

M-am uitat și pe simbolistica acestei culori: reci, adânci, imateriale… Cât calm, ce reverie! Încă puțin și mă lovea melancolia. Iar eu, de fiecare dată, mă întorc din Grecia cu o stare solară, veselă, împrumutând de la poporul insulelor o flacăra interioară roșie ca focul.
Zeii, mi-am spus, sigur zeii au hotărât nuanța potrivită, ei știu care este albastrul perfect. Dar nici aici nu mi-a ieșit. Hera, Poseidon și Atena își împărțiseră între ei nuanțele de albastru. Cui să-i dai întâietate?    
În dialogurile lui Platon, Socrate își pune discipolii la încercare folosind o definiție a culorii: „culoarea nu-i altceva decât un efluviu de figuri adaptat  vederii, efluviu sensibil”. Efluviu, mi-am spus. Și gândul m-a purtat către sticluțe de parfum demult golite, în care efluvii de miresme se ascund încă.

Am răsfoit fotografiile din vacanță și m-am lăsat cuprinsă de  întreg albastrul, în toate nuanțele cunoscute și necunoscute. Ca de un parfum fermecat, adus cu mine din Grecia.