Tu ai un fel de paradis al tău
ȋn care nu se spun cuvinte.
Uneori se mișcă dintr-un braţ
și cȃteva frunze ȋţi cad ȋnainte.
Cu ovalul feţei se stă ȋnclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben ȋn ea și multă lene,
cu trambuline pentru săritorii ȋn moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica orașele ca norii,
și de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
cȃnd aerul devine mov și rece
și harta serii fără margini,
și-abia mai pot rămȃne-n viaţă
mai respirȃnd, cu ochii lungi, imagini.

Nichita Stanescu – Dreptul la timp

mi-e dor de tine,

ca unei beri de-un pic de gheață

ca unui mort de-oleacă viață

ca unei Londre de o ceață

ca unui do de-o cântăreață

ca unui ac de-un pic de ață

ca unei cărți de o prefață

ca unei pușcării de-o hoață

ca unui mic scandal de-o țață.

și iarăși, pentru a câta oară,

ca unui eschimos de-o portocală…

ca unui tren de-o mică gară

ca unui pepene de-o vară

ca unui pesimist de-o cioară

ca unui azi de-odinioară

mi-e dor de tine – Horațiu Mălăele

Ea era frumoasă ca umbra unei idei,

a piele de copil mirosea spinarea ei,

a piatră proaspăt spartă,

a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.

Râzândă și plângândă cu lacrimi mari

era sărată ca sarea

slăvită la ospețe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.

Între ape, numai ea era pământ.

Nichita Stănescu – Evocare

Galerie foto: 

Paul Bogdan arhitect și fotograf din Sibiu

Copyright secured by Digiprove © 2018All Rights Reserved