GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

Trei muzee spaniole – DALI SAU GALA?

Din dicţionare…

Salvador Dali (1904-1989): pictor, grafician şi eseist spaniol. Unul dintre reprezentanţii principali ai suprarealismului, cu o fantezie care înclină către viziuni de coşmar, halucinante… 

Puţini sunt cei care ştiu că la 100 de ani de la naşterea lui Salvador Dali – s-au împlinit în 2004 – fundaţia spaniolă “Gala – Dali” se bate pentru drepturile asupra moştenirii cu urmaşii secretarului Robert Descharnes.

Industria Dali, răspândită prin marile metropole ale lumii, în Europa ca şi peste ocean, în lumea nouă, înfiptă temeinic în coasta unor continente ca o sămânţă ce rodeşte la infinit, aduce bani buni. La Londra, Paris sau New York se află sedii ale fundaţiei, muzee, magazine speciale cu reproduceri în serie limitată. Totul se consumă la preţuri uriaşe. Există în lume magazine pentru bijuterii Dali, galerii celebre care vând replici după sculpturi Salvador Dali, reproduceri după tablouri, afişe, fotografii, cărţi poştale, tricouri, mobilă etc. În spatele produselor inimitabile, dar care par a se repeta la nesfârşit într-un timp care nu îşi mai respectă propiile limite, există beneficiarii, cei care se luptă pentru sumele fabuloase, cei care trăiesc din perpetuarea unui nume – sau sunt două? – devenite deja statuie. Pare suficient să ridici un soclu pe care să scrii Salvador Dali şi lumea vine să se închine în faţa lui. Se calcă în picioare doar pentru a vedea. Îşi rup hainele pentru a intra în faţă. Asta e ceea ce a dorit Dali. A construit cu atenţie, cu grijă, dar şi cu nebunia geniului o imagine emblemă. Cea a inegalabilului, a unicului Salvador Dali. Cel ales. Iar imaginea asta se reverbereaza încă, vie, pe retina omenirii, cu strălucire mereu nouă. De parcă Dali ar alimenta dintre stele lumina ei. Dali sau Gala?

Nebunul îndrăgostit

Farmecul misterios al celor trei muzee despre care voi vorbi stă în această uriaşă întrebare ce pluteşte greu în spaţiul lor. Dali sau Gala? Cine a creat de fapt mitul? În memoriile sale, scrise nu la senectute, ci pe vremea când trăia din plin – la 36 de ani publica “Viaţa secretă a lui Salvador Dali”- pictorul îşi pregătea viitorul. Cu sprijinul şi prin iubirea vieţii sale, Galerina, Gala, Femeia sa, jumătatea fiinţei sale interioare şi exterioare. Recunoaşte că respiră prin Gala şi că datorită ei nu a trecut pragul dinspre nebunie. “Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun…”

Evident că era un talent. Dumnezeu îl înzestrase cu harul acesta. Era şi genial, aşa cum singur se recomanda. De o genialitate vecină, dacă nu chiar colocatară, cu nebunia. Aşa că cea care l-a direcţionat dinspre talentul nebuniei către nebunia talentului a fost Gala.  Iubita, amanta şi soţia sa, câştigată prin rapt de la poetul Paul Eluard, a cărui soţie a fost mai întâi. Dali a furat-o, iar Gala l-a calmat, aşezat, împăcat cu sine, direcţionat, mulţumit, inspirat, ghidat, impulsionat… Peste tot în existenţa lui Salvador Dali se află Gala, mai întâi ca o prevestire (în copilărie), apoi ca o promisiune, ca o tentaţie (când o vede lângă Eluard), ca o agitaţie continuă şi în cele din urmă ca o răsplată. S-a spus că opera lui Dali este îmbibată de erotism. Este, de fapt, saturată, de Gala.

Cele trei muzee din Catalonia care alcătuiesc un soi de profil al legendei Salvador Dali sunt: Teatrul – Muzeu din Figueres – un fel de manifest suprarealist construit chiar de autor în 1974 – Castelul Galei de la Pubol, de fapt locuinţa acesteia dăruită ei de Salvador şi recreată de acesta pentru soţia sa (a devenit muzeu în 1996) şi, în cele din urmă, dar nu în ultimul rând Casa-Muzeu din Port Lligat, singura locuinţă adevărată a celor doi, în care s-au întors mereu, adăugând-o vreme de patru decenii şi sporindu-i căldura. Aceasta din urmă a fost deschisă pentru public abia în 1997. Toate trei locurile aflate pe pământ spaniol, Dali ar spune catalan, mustesc de Gala, de imaginea ei plastică, de spiritul ei, de frumseţea ei carnală, de poezia cu care ştia să-şi populeze viaţa. Din toate acestea s-a hrănit, aproape devorând-o pe femeie, frumosul nebun Salvador Dali.

 

Amprenta Galei

În spatele mitului, a “legendei Dali” se află rusoaica care citea viitorul în cărţi, despica prezentul cu tenacitatea slavă a femeii care ştie să obţină bani pe un tablou,  ştie să se abandoneze total, trup şi suflet. Numai o femeie care iubeşte necondiţionat şi se ştie iubită la fel este în stare de o dăruire cum a fost cea a Galei. Gala, cea care poza goală pentru Dali, era în acelaşi timp femeia care fermeca seratele pariziene sau din New-York cu rochiile sale create de Coco Chanel, cerşea bani pentru el, citea prima manuscrisele lui, îi calma obsesiile, făcea dragoste cu el pe plajă, primea în vizită capete nobiliare sau pescarii din Port Lligat. Galerina ascultând muzică şi privind galeş un pianist tânăr, Gala într-o rochie cu trenă, Gala plângând de durere sub mâinile dezlănţuite ale pictorului care îi remodela faţa, Gala în mijlocul dressingului tapetat cu fotografiile sale, Gala în Cadillacul american care aparţinuse unui preşedinte, Gala mâncând langusta sau paela la Cadaques. Peste tot, în toate locurile, pe pânze, în fotografii, în aer, femeia aceasta care a intrat fără să şovăie în destinul lui Salvador Dali şi i-a călăuzit drumul din umbră, discret, dar sigur către o glorie perpetuă. Gala nu se află în spatele gloriei lui Dali ci este sâmburele ei.

Cele trei muzee sunt gestionate de Fundaţia “Gala- Dali”, fundaţie ce datează din perioada în care Salvador Dali trăia – a murit în 1989- aşa că este o recunoaştetere a rolului pe care Gala l-a avut în viaţa lui. De altfel şi în cărţile sale Dali a glorificat-o pe Gala. Povestea lor este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale secolului trecut. Este însă numai atât? Unde se termină atracţia carnală -Gala avea într-adevăr un corp superb – şi unde începe influenţa subtilă, dar constantă pe care această femeie a avut-o asupra lui Salvador Dali? Am căutat în cele trei muzeze care pot da dimensiunea “Lumii lui Dali” (itinerariul turistic se şi intitulează “El mundo del Dali”) amprenta Galei. A fost destul de uşor, pentru că Dali nu şi-a ascuns iubirea, afişându-şi obiectul pasiunii cu aceeaşi aproape neruşinată mândrie cu care îşi declama superioritatea absolută faţă de restul lumii.

Să te poţi considera geniu, să crezi despre tine că eşti alesul, cel care recucereşte, reconstruieşte lumea. Ce orgie devastatoare, ce nebunie deplină! Însă ameţitoare. Salvador Dali egal geniu. S-ar supăra dacă l-ai contrazice. Are o teorie captivantă despre asta. Cum poţi deveni geniu? Simplu, crezând cu tărie că eşti. Dacă ai convingerea asta, te şi poţi construi ca atare. Dar trebuie să te şi susţină cineva. Iar el s-a sprijinit de Gala.

Salvador Dali avea un simţ al formelor care părea să coboare din maeştrii dumnezeeşti ai picturii. Nu degeaba îşi suprapunea chipul peste cel al lui Velasquez.  Şi totuşi nu linia, forma, perfecţiunea unei coapse conturate ca şi cum ochiul său ar putea privi în chiar miezul cărnii, modelându-i tăria, sau moliciunea, nu în asta a stat genialitatea pictorului catalan. Ci în fantastica sa putere de a-şi construi viitorul ca şi cum evoluţia întregului univers i-ar fi fost dinainte cunoscută. A prevăzut totul cu precizie matematică. De la urcuşurile suprarealismului până la momentul în care mişcarea l-a expulzat pentru că în visurile sale era obsedat de poponeţul lui Hitler(!?).

 

Graniţa între nebunie şi genialitate e fragilă, iar la Dali ea pare a nu fi nici un moment conturată foarte precis. Aşa că s-a folosit de soluţii geniale în cele mai nebuneşti contexte servindu-şi astfel cele mai nebuneşti dorinţe. Metoda sa paranoic-critică era “o metodă spontană de cunoaştere iraţională, bazată pe interpretarea critică a fenomenelor delirante…” Prin ea şi-a asigurat unicitatea trecerii de la pictura realismului academic la imaginile halucinante din care a contruit clişee, populându-şi lumea plastică de creaturi fantastice izvorâte din subconştient. Sau din dragostea pentru Gala? Pentru Helena Devulina Diakonoff, fiica unui funcţionar moscovit, pe care toată lumea o numea Gala, o femeie cu o siguranţă de sine, un şarm şi o prezenţă plastică inimitabile. 

*************************** va continua ***************************

Text: Katia Nanu

Teatrul – Muzeu din Figueres, fotografii: Cornel Gingărașu

Detalii: https://www.salvador-dali.org/en/museums/

 

Posted by on iunie 17, 2018. Filed under COTIDIAN,EVENIMENT,HOME,NEWS. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry