Toată lumea e de acord cu faptul că nu se moare aşa, pur şi simplu, ci dintr-un anume motiv. Dacă n-ar exista nenumăratele „cauze” generatoare de moarte, decesul ar fi privit cu o oarecare simpatie. Adică da, a murit, dar nu din cauză că… Asta ar duce la concluzia că, în situaţia unei morţi „curate”, ar opera destinul – destinul privit ca pe o chestie cam fără noimă, dar care nu încetează să-şi arate funcţionalitatea de ceas elveţian. În afara destinului, nu operează decât expresiile de genul: „a băut prea mult”, „mânca prea gras”, „pierdea nopţile”, „se consuma prea mult”, „l-a lăsat inima”, „a moştenit boala de la părinţi” etc. Una peste alta, este evident că nu se moare degeaba, ci în urma unei boli, boală fiind şi îmbătrânirea organismului, dacă vreţi.

Mai toţi oamenii pe care-i cunosc, aflaţi la vârsta aceea critică, vârsta care începe să includă gândul la moarte în categoria bunurilor personale şi inalienabile, şi-au dezvoltat un întreg sistem de combatere a sucombării fizice prin boală. Toate elementele ce compun sistemul sunt luate de prin reviste, emisiuni de televiziune, schimburi de experienţă stradale, tehnici orientale sau practici bătrâneşti.

Ştiu de câte ori trebuie să faci sex pe săptămână ca să păstrezi prostata într-un tonus bun, cunosc toate virtuţile sau „viciile” alimentelor şi modul lor de administrare, analizează cu atenţie compoziţia chimică a hainelor ca să nu le afecteze „energia”, măsoară cu atenţie cantităţile de lichide pe care trebuie să le bea pe zi, dorm după un calcul astrologic foarte exact, urinează într-o poziţie anume, bine stabilită, fierb sute de ierburi, fiecare cu rolul ei în susţinerea organelor interne, evită să se supere, că dăuneză, exersează zilnic buna dispoziţie şi zâmbetul „karmic”, dezinfectează tot ce le iese în cale, merg duminica la biserică pentru un „bine” general şi ca să nu-i tulbure superstiţia, sunt posesorii a zeci de tuburi de medicamente – evident, numai naturale, cunosc efectele oricărui lucru asupra organismului uman. Pare o nebunie, dar vă asigur că-i executată cu toată sobrietatea şi demnitatea.

Un amic de-al meu, medic, a devenit foarte atent la reacţiile pacienţilor. În proporţie de 90%, odată anunţată prezenţa unei boli neaşteptate, toţi reacţionează la fel. Mai întâi rămân consternaţi. Apoi arborează o mină preocupată, se văd eforturile lor în a identifica momentul erorii. Unde şi când au greşit, ce le-a scăpat din procesul intens de menţinere a sănătăţii? După o trecere în revistă cu un murmur imperceptibil, urmează neîncrederea. Nu, n-are cum, doctorul se înşeală, să se mai uite o dată, să repete analizele. Amicul meu se mai uită o dată şi repetă analizele. Rezultatul e acelaşi. Pacientul îşi dă seama că trebuie să acţioneze în forţă şi schimbă medicul. Nu se mai întorc foarte mulţi, dar o parte din cei care, totuşi, revin, sunt convinşi că au căpătat boala tocmai în momentul în care erau „văzuţi”şi li se făceau analizele.

Amicul meu recunoaşte că multe boli se iau de prin spitale, dar că era imposibil ca un om să facă ciroza în chiar momentul ecografierii. Pacientul nu prea crede una ca asta, dă din cap dojenitor, ca şi cum ar lăsa de la el. Apoi începe să spere că se va vindeca şi amicul meu, „vinovat” într-un fel, trebuie s-o facă tot ce trebuie pentru asta. Trece timpul, boala se agravează…

Spre final, mai are loc o discuţie cinstită şi pe faţă în care amicul meu este întrebat invariabil:

– Dar de la ce, domnu’ doctor, de la ce am făcut eu asta?

Amicul doctor tace.

L-am întrebat şi eu o dată:

– Oare ce vrem noi oamenii, cum am vrea să murim?

A tăcut puţin şi mi-a răspuns:

– Fii atent că nu-i nici o glumă. Eu cred că oamenii vor să moară sănătoşi.

Articol din arhiva Sud Est Forum

Foto: Cornel Gingărașu

Copyright secured by Digiprove © 2018All Rights Reserved