A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată… Un mort frumos cu ochii vii… Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere… Nu credeam să învăț a muri vreodată… Că vis al morții – eterne e viața lumii-ntregi… Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratec… Pe lângă plopii fără soț adesea am trecut… Sara pe deal buciumul sună cu jale, turmele-l urc, stele le scapără-n cale… Departe sunt de tine și singur lângă foc, petrec în minte viața-mi lipsită de noroc… Căci toți se nasc spre a muri și mor spre a se naște.”
Eminescu încă se mai ascunde în noi, regăsit când ne dor cărările sufletului, la ceas de limpede iubire, în vremuri de răscruce sau lângă perna pe care puiul stă gata să adoarmă. L-am îngropat la rădăcina minții și-i ducem flori de gând la sărbătoare. Se ascunde din ce în ce mai adânc, se face una cu noi, presându-se în anii de școală, ca o floare rară între pagini îngălbenite de carte. Până când nu va mai fi decât fotografia unui înger.
Știți? Eminescu este un poet. Și poezia, dragii moșului, e o treabă serioasă. Nu treci pe lângă ea cu telefonul la ureche.
© Katia Nanu