Antiamericanismul

Antiamericanismul

AntiAmericanism1

Una dintre pasiunile negre care de decenii bune şi împietrite face ravagii prin cultura europeană, regenerându-se la intervale regulate cu o consecvenţă ce frizează aproape lumea basmului şi excitând până la horă frăţească toţi suporterii şi practicanţii demenţelor extremiste de orice specie, este antiamericanismul.

Ca orice formă de gândire reducţionistă, care se hrăneşte cu mitul duşmanului comun, antiamericanismul, în multitudinea instanţelor lui de manifestare (antiliberalism, izolaţionism, anticapitalism etc.), este în mod fundamental o deviere ideologică. Visându-se, generic şi global, un scut în faţa iminenţei castrării economice şi culturale a naţiunilor „mărunte”, „batjocorite de istorie”, „dezarmate”, dar orbecăind în noaptea resentimentului, antiamericanismul înglobează în structura lui celulară acelaşi sordid ambuteiaj nihilist de energii colective şi aceleaşi degenerescenţe ideatice specifice regimurilor totalitare: respingerea pluralismului, a statului de drept şi, per total, a modernităţii liberale. Slăvit cu mătănii tiermondiste şi extazuri conspirative de stânga occidentală şi cu bombe-cu-ceas la cingătoare de fundamentaliştii islamici, scenariul „coşmarului imperialist” american îl cunoaştem, e veşnic cool: Piaţa egal orânduirea economică a Răului; gargui capitalişti în costume Scabal ocupând cerul şi răpindu-le protecţia socială păturilor defavorizate; corporatişti turbaţi de Wall Street călare pe tancuri strălucitoare, punând cu fierul încins semnul dolarului pe fruntea planetei; clasa muncitoare captivă într-o temniţă ce are drept gratii codul de bare; intelectuali veniţi din ceruri, rostind cu ecou apocaliptic în aule universitare concepte precum instincts for mastery sau delusions of investors; Slavoj Zizek, cu gesturi ample şi surmenat la scară mondială, lansând prospecte: „I think we will have to fiind a way not simply to abolish capitalism, but none the less to get somehow over it, not to treat him as the ultimate horizon of our social existence”

Şi ploaia de astfel de fumigene ar putea continua la nesfârşit.

Într-o altă ordine de idei, purtând în vene serul toxic al ideologiei, antiamericanismul se prezintă ca o obsesie distopică.

De ce apare antiamericanismul? Iată o întrebare dificilă. Dificilă deoarece motivele pentru care cineva poate deveni antiamerican sunt de o diversitate halucinantă, de cele mai multe ori ele neavând nici cea mai vagă legătură cu realitatea Statelor Unite, ci cu o Americă proiectată în jocul de umbre al ficţionalului, cu o Americă fabricată la Hollywood, de pildă. Sau alt exemplu, implicând figura Liderului: în 2003, piaţa editorială din Franţa a înregistrat o cotă ridicată (şi foarte bănoasă!) a resentimentului antiamerican. Butonul declanşator la acea dată? George W. Bush, a cărui manieră politică trezea repulsie în rândul celor mai multe publicaţii din Franţa, identificându-l, nu de puţine ori, în chip cu totul şi cu totul debil, pe fostul preşedinte al Statelor Unite cu însăşi America. Totuşi, dincolo de acest nor de detalii disparate, par a se contura două mari motive cu caracter mitologic care întreţin prezenţa antiamericanismului şi, evident, generează acest nor de detalii disparate.

Primul: prestanţa economică a Statelor Unite, a cărei influenţă la nivel mondial (stârnind unele dintre cele mai morbide invidii, sub acuza de stat îngâmfat), după cum ştim, a fost interpretată de-a lungul istoriei, şi mai ales în sângerosul secol XX, ca fiind eficientă dintr-un singur şi, evident, malefic motiv. Faptul că – rostesc în cor vocile suave ale paradisului paternalist – America este Mare şi Tare pentru că e lipsită de suflet, pentru că e obsedată de invazii militare, pentru că îi place să-şi scalde tălpile în sângele popoarelor seculare, pentru că nu are frică de cer şi nici ruşine de pământ, pentru că e clădită pe un cult al prădătorului. Această percepţie o întâlnim cu precădere în societăţile închise de tip Arabia Saudită, în care taie şi spânzură mentalitatea de true believer (Eric Hoffer).

Al doilea: forţa sistemului american. Ei bine, de aici păşim în cămara cu jucării demagogice a stângii europene (şi nu numai), un alt scelerat şi conştiincios practicant al antiamericanismului. Pentru stânga, Statele Unite, ca stat modern, reprezintă un ghimpe, deoarece Statele Unite, ca stat modern, în materie de regim politic, aruncă în aer  întreaga schelărie a conducerilor de stânga, prin excelenţă conduceri etatiste, ce caută, ca reţetă absolută a obţinerii şi păstrării puteri, să dreseze cetăţeanul, îmbiindu-l cu mirajul abundenţei asistenţiale. Cum aruncă în aer Statele Unite această schelărie? Printr-o filosofie publică impecabilă, ce pompează în sfera socială o cultură a riscului, atât de necesară unei vieţi democratice sănătoase. Explicaţia ne-o oferă Raymond Aron: „Statele Unite nu sunt o naţiune istorică precum Franţa sau Marea Britanie, Statele Unite sunt un contract între oameni şi grupuri. Din acest contract s-a născut o comunitate politică, o <<policy>>, cum se spune în Statele Unite. Din această cauză, ceea ce nu se poate pune la îndoială este regimul politic”.

Desigur, e greu de spus cât anume din această forţă a sistemului american mai există în prezent, dat fiind distructivul balet socialist al lui Barack Obama.

România?

Doar un om răuvoitor sau un idiot incorigibil ar putea să nu conştientizeze acutul resentiment antiamerican pe care politica izolaţionistă a USL-ului îl promovează, de la înscăunare încoace şi mult mai din urmă, la foc automat, căutând deraierea geopolitică a României pe traiectoria “ambientului” socio-economic din anii de dezmăţ oligarhic ai tranziţiei postdecembriste.