Multiculturalismul, la ceas de prohod! Finkielkraut: “Neîncrederea predomină, comunitarismul este agresiv”. Franţa, în pericol de a-şi pierde modelul propriu de civilizaţie europeană

Multiculturalismul, la ceas de prohod! Finkielkraut: “Neîncrederea predomină, comunitarismul este agresiv”. Franţa, în pericol de a-şi pierde modelul propriu de civilizaţie europeană

COPERTAfienkelkraut

O incursiune istoriografică minimalistă în conceptul de multiculturalism ne arată că ceea ce în anii 1970 reprezenta în ţări precum SUA un standard social de înaltă anvergură comunitară avea să devină peste câteva decenii, prin falsificare ideologică preponderent stângistă, o interacţiune a civilizaţiilor operabilă, se pare, exclusiv în registrul eşecului. Prohodul multiculturalismului nu e nimic nou sub soare, se cântă de ani buni. Numai că la inventarul factorilor aducători de eşec sunt trecuţi, într-o proporţie covârşitoare a înfierării, doar majoritarii, minoritarilor fiindu-le rezervată, cu supramăsură, vitrina victimizării.

Într-un interviu acordat recent publicaţiei DER SPIEGEL, celebrul filosof conservator Alain Finkeilkraut, făcând o radiografie a eşecului multiculturalismului, afirmă că, în prezent, Franţa se află în pericol. Pericolul? Acela că ar fi pe punctul de a-şi pierde modelul propriu de civilizaţie europeană, fiind ameninţată să se transforme într-o societate post-naţională.

Finkielkraut este unul dintre cei mai controversaţi eseişti francezi.

Cărţile sale aprind incendii în dezbaterea intelectuală franceză.

Nici ultima sa lucrare nu şi-a trădat specificul mobilizator în spaţiul problematicii sociale: “Identitatea nefericită”.

Eseul lui Finkielkraut vine în mijlocul unei crize identitare prin care trece societatea franceză, criză pe care filosoful nu o încradrează într-o perspectivă socială sau politică, ci o explorează ca pe o confruntare ostilă între francezi autohtoni şi imigranţi.

Vă oferim o selecţie din amplul interviu.

 

“Franţa este în plin proces de transformare într-o societate post-naţională”

 

Întrebat dacă este nemulţumit de Franţa contemporană, Finkielkraut răspunde:

Mă doare să văd că modelul francez al civilizaţiei europene este ameninţat. Franţa este în plin proces de transformare într-o societate post-naţională şi multiculturală. Mi se pare că această transformare enormă nu aduce nimic bun.”

La întrebarea: “De ce credeţi asta? Post-naţional şi multicultural sună destul de promiţător?”, filosoful francez răspunde:

Ne sunt prezentate ca modele pentru viitor. Dar multiculturalismul nu înseamnă că culturile se amestecă. Neîncrederea predomină, comunitarismul este agresiv – societăţile paralele se formează şi se distanţează continuu una de cealaltă.”

Întrebat dacă nu cedează cumva în faţa temerilor de dreapta, Finkeilkraut răspunde:

Clasele de mijloc inferioare – acei francezi care nu mai îndrăznesc să se numească Français de souche (etnici francezi) – se mută deja din suburbiile pariziene înspre mediul rural. Aceştia s-au confruntat cu situaţia în care, în unele cartiere, sunt minoritari în propria lor ţară. Lor nu le este frică de ceilalţi, ci de faptul de a deveni ei înşişi ceilalţi.”

“Dar Franţa a fost întotdeauna o ţară a imigranţilor”, afirmă jurnalistul de la DER SPIEGEL, iar Finkielkraut îi replichează:

Ni se spune în mod constant că imigraţia este un element constitutiv al identităţii franceze. Dar nu e adevărat. Migraţia forţei de muncă a început în secolul al XIX-lea. Şi abia după vărsările de sânge din Primul Război Mondial graniţele au fost larg deschise.”

Jurnalistul german: “Nu sunt mulţi imigranţi excluşi din societatea de masă în primul rând din motive economice?”

Finkelkraut:

Stânga a vrut să rezolve problema imigraţiei ca problemă socială şi a proclamat că revoltele din suburbii au fost un fel de luptă de clasă. Ni s-a spus că aceşti tineri au protestat împotriva şomajului, a inegalităţii şi împotriva imposibilităţii de promovare socială. În realitate, am văzut o erupţie de ostilitate faţă de societatea franceză. Inegalitatea socială nu explică antisemitismul, nici misoginismul din suburbie, nici insulta de <<francez împuţit>>. Stânga nu vrea să accepte că avem de-a face cu o ciocnire a civilizaţiilor.

 

“Există un număr mare de tineri care nu vor să înveţe nimic despre cultura franceză”

 

Jurnalistul DER SPIEGEL: “Mânia acestor tineri este, de asemenea, stârnită şi de rata ridicată a şomajului. Ei întorc spatele societăţii pentru că se simt excluşi.”

Finkielkraut:

Dacă şomajul este atât de mare, imigraţia ar trebui să fie controlată mai eficient. Se pare că nu este suficient de muncă pentru toată lumea. Dar întrebaţi profesorii din aceste cartiere cu probleme – înfruntă mari dificultăţi în a preda orice. În comparaţie cu rapperii sau cu dealerii, profesorii câştigă atât de puţin, încât sunt priviţi cu dispreţ. De ce ar trebui elevii să facă efortul de-a le călca pe urme? Există un număr mare de tineri care nu vor să înveţe nimic despre cultura franceză. Acest refuz le îngreunează găsirea unui loc de muncă.”

Mai departe, Finkielkraut face o comparaţie între aspectul imigraţionist din Statele Unite ale Americii şi cel din Franţa.

Finkielkraut spune:

SUA se văd pe sine drept o ţară a imigraţiei, şi ceea ce este impresionant la această societate cu adevărat multiculturală este puterea patriotismului ei. Acest lucru a fost evident mai ales după atacurile de la 11 septembrie 2001. Cu toate acestea, în Franţa, opusul ar putea fi văzut în atacurile asupra soldaţilor francezi şi copiilor evrei din Toulouse şi Montauban, anul trecut. Unii elevi au văzut în Mohamed Merah, agresorul, un erou. Ceva de genul ăsta ar fi de neconceput în SUA. Societatea americană este o patrie pentru toată lumea. Mă îndoiesc că mulţi copii de imigranţi de la noi privesc lucrurile în acest fel.”

 

“Apoi, prietenul său francez îi răspunde: Noi, francezii, am creat femeile, literatura şi bucătăria”

 

Finkielkraut este, la rândul său, un copil de imigranţi. Născut la Paris în urmă cu 64 de ani, fiu al unui evreu polonez – manufacturier de produse din piele, care a scăpat ca prin urechile acului de la moarte în urma deportării la Auschwitz. Pornind de la acest detaliu, jurnalistul german îl întreabă pe filosof dacă voinţa sa de a se integra e o explicaţie pentru “angajamentul ridicat în valorile Republicii”.

Finkielkraut:

Apăr aceste valori pentru că, probabil, datorez mai mult şcolirii mele decât etnicii francezi, francezii ereditari. Tradiţia şi istoria franceză nu mi-au fost puse în leagăn. Oricine care nu se naşte cu această moştenire şi-o poate procura în şcoala republicană, în sistemul educaţional francez. Acesta mi-a lărgit orizonturile şi mi-a permis să mă pot cufunda în civilizaţia franceză.”

Jurnalistul german: “Cum definiţi această cultură despre care vorbiţi?”

Am recitit recent o carte a admirabilului scriitor rus Isaac Babel. Povestea are loc în Paris. Naratorul se află într-un hotel şi aude în timpul nopţii zgomotele amorului unui cuplu din camera alăturată. Babel scrie: Acest lucru n-are nimic de-a face cu ceea ce se aude în Rusia – este mult mai înflăcărat. Apoi, prietenul său francez îi răspunde: Noi, francezii, am creat femeile, literatura şi bucătăria. Nimeni nu ne poate lua asta.”

Jurnalistul: “Acestea sunt clişee idealizate pe care naţiunile şi le creează.”

Finkielkraut:

Dar este adevărat. Sau cel puţin a fost în trecut. Franţa nu îşi poate permite să se înfrupte doar din propria sa glorie. Dar are dovezile civilizaţiei sale, la fel ca Germania – are atracţiile sale, scuarurile sale, cafenelele sale, bogăţia sa de literatură şi artişti. Putem fi mândri de aceşti strămoşi şi trebuie să demonstrăm că suntem vrednici de ei. Regret că Germania – din motive lesne de înţeles – s-a rupt de această mândrie în trecutul ei. Dar eu cred că politicienii care vorbesc despre Leitkultur – cultura naţională de ghidare – au dreptate. Leitkultur nu creează un obstacol de netrecut pentru nou-veniţi.”

Devis Grebu: „Păi, ca un veritabil şerif din elita Western Spaghetti, când opinia luminată scoate revolverul, eu aş scoate cătuşele”

Devis Grebu: „Păi, ca un veritabil şerif din elita Western Spaghetti, când opinia luminată scoate revolverul, eu aş scoate cătuşele”

COPERTAdevisGREBU

Când pronunţi numele lui Devis Grebu, începe să plouă cu ziare şi reviste. Răpăială internaţională! „New York Times”,  „International Herald Tribune”, „Washington Post”, „Time”, „Playboy”, „Le Monde”, „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, „Ha’aretz” – sunt doar câteva dintre prestigioasele publicaţii care au găzduit ilustraţiile de presă ale lui Devis Grebu. Acestora li se adaugă şi numeroase brand-uri editoriale şi agenţii de publicitate de renume, precum „Gallimard”, „Viking-Penguin”, „Simon&Schuster”, „Clive Davis&Mann”, „TBWA” sau „Saatchi&Saatchi”, pentru a enumera doar câteva exemple ce au făcut casă bună cu prolificitatea briliantă a fabricii cu program continuu care este lumea imagistică a lui Devis Grebu.

Numele lui Devis Grebu poate fi găsit în „Who’s Who” al celor mai valoroşi ilustratori din lume reprezentând Franţa. De fapt, mai exact, Devis Grebu este, înainte de toate, un pictor care se exprimă şi în domeniul ilustraţiei, printre alte discipline.

Expoziţii în Franţa, SUA, Germania, China, Italia, Spania, România, Japonia, Israel, Iran, Belgia, Elveţia etc. etc. etc.

Timp de zece ani, Devis Grebu a condus un studio propriu de artă grafică, unde a produs timbre, ilustraţii pentru modă, calendare, standuri pentru târguri internaţionale, anunţuri publicitare, jocuri de cărţi, postere, logo-uri, ambalaje, medalii şi scurt metraje animate pentru televiziune. Ca scenograf, a creat decoruri şi costume de teatru pentru spectacole excepţionale alături de mari regizori (Cătălina Buzoianu, Valeriu Moisescu) şi actori celebri (Toma Caragiu, Ştefan Iordache). A ocupat şi funcţia de director artistic în presa de elită. Nici cariera didactică nu l-a ocolit, fiind profesor în SUA la Universitatea Columbia, la Parson’s School of Design, N.Y. State University, apoi la diverse universităţi din Israel şi România.

În 1988, cunoscuta casă editorială de artă RIZZOLI, din New York, i-a dedicat o monografie, o altă abordare monografică fiindu-i oferită, în 2009, sub grija lui Horia-Roman Patapievici, de către Institutul Cultural Român.

Devis Grebu s-a născut pe 12 iulie 1933 la Constanţa, însă copilăria, adolescenţa şi studenţia şi le-a petrecut la Bucureşti. La câţiva ani după frecventarea Academiei de Arte Frumoase din Capitală, a emigrat, în 1964, în Israel, unde a locuit zece ani. Apoi? Vive la France! S-a stabilit printre francezi, ţinut protector al artiştilor de pretutindeni. Obţine foarte rapid cetăţeania franceză şi devine artist francez de origine română. Fast-forward: peste doisprezece ani, în 1986, Devis Grebu se află în „Mecca” artiştilor din anii 80, în plină aventură newyorkeză. Trece un deceniu. 1996 -  se întoarce în Israel. 1998 – se întoarce în Franţa. 2001 – repatriere în România, pe care o părăseşte din nou în 2010 pentru Paris, unde locuieşte în prezent.

Ca artist vizual, cu simţurile încordate până la implozie, înzestrat cu darul vederii microscopice şi posesor al unui resort imaginar în care elementaritatea şi enormitatea se întrepătrund într-un continuu spectacol viril al dedublării, Devis Grebu ni se relevă în rolul unui sintetizator ce resemantizează – într-o strămutare şi reaşezare absolut năucitoare a sensurilor – aparenţele (culturale, mitologice, simbolice, fantastice, fabulatorii, alegorice etc.) Lumii, părând angajat în căutarea febrilă, angoasantă a unui soi de „grad zero” al imaginaţiei omenirii, a unei vremi dintâi a ADN-ului ei imaginar. Cu alte cuvinte, amatorii de fenomenologie nu ar trebui să scape o asemenea hrană pentru minte!

Caustic şi nărăvaş într-ale imagologiei, lunetist de cursă lungă în vânarea clişeelor paralizante şi generatoare de prostie lugubră în materia problemelor socio-politice şi cu o exactitate a decriptării pe care, mizând într-un pariu, nu ai cum să pierzi, ca publicist vizual Devis Grebu te trimite cu gândul la un vis din corespondenţa lui Kafka. Pe o masă mare, cât să încapă fără probleme un om pe ea, se află harta României. Iar peste harta României, nelăsând la iveală niciun colţ, se află întins cu mâinile sub cap Devis Grebu. Visând harta. Visând-o cu ochii deschişi, live. De ce vis? Pentru că asta te mesmerizează, ca mecanism al traductibilităţii simbolurilor, la un prim contact cu ilustraţia de presă a lui Devis Grebu: senzaţia că ai păşit într-un vis de o claritate înnebunitoare, în care nu mai există văgăuni dialectice şi în care toate metastazele moralităţii corupte sunt despuiate de orice tip de cosmetică. Umorul neastâmpărat şi hipnotic al lui Devis Grebu e spaima travestiurilor. Sub lupa sa, bâlciul românesc ni se dezvăluie în toată splendoare lui psihiatrică. Dacă ilustraţiile lui Devis Grebu s-ar topi într-un aranjament textual, presa românească s-ar îmbogăţi peste noapte cu un editorialist de mare clasă, magistral! Şi deja s-a îmbogăţit, dar n-o ştie încă!

 

 

*

 

 

[caption id="" align="alignnone" width="480"]Portrete Portrete cu Devis Grebu în ordinea vârstei.[/caption]

 

 Tot bagajul spiritual l-am căpătat, din copilărie până la adolescenţă, de la părinţi. Cu iubire, cu respect şi cu umor.  Tatăl a fost cel care mi-a dezvoltat umor. Îl aveam eu însămânţat din gene, dar alături de el l-am exersat şi dezvoltat. În timp ce mama era o zglobie, o <<nebună>>, o maica Tereza, o originală, o maratonistă, el era foarte echilibrat, aproape pedant, autodidact, pedagog, politicos, precis, poliglot.”

 

Liviu G. STAN: Domnule Grebu, uitându-mă peste biografia dumneavoastră, îmi păreţi a fi trăit până acum în replica memorabilă a lui Marcelo Mastroianni din filmul „Pasul suspendat al berzei”: „Câte graniţe trebuie să treacă un om pentru a ajunge acasă?” Putem vorbi în cazul dumneavoastră de o anxietate a dezrădăcinării? Dacă da, oferiţi-ne un răspuns la întrebarea lui Mastroianni – de fapt, a lui Theo Angelopoulus – şi spuneţi-ne care este Casa dumneavoastră. 

Devis GREBU: Eu aş răspunde printr-o altă întrebare: Câte graniţe trebuie să treacă un om pentru a rămâne acasă? Dacă eşti acasă, nu priveşti înspre graniţă. Anxietatea mea nu e cauzată atât de-o eventuală dezrădăcinare, cât mai curând de buruienile care au crescut în juru-mi. „Dacă da”… Eu aş putea să răspund invers – „da’ dacă?”. Da’ dacă casa mea e o cochilie pe care o transport în spinare? Acasă mă simt acolo unde mă pot desprinde de această povară.

 

[flagallery gid=19]

Deşi n-am urmat niciodată cursuri pedagogice, mi-a plăcut nespus atunci când mi s-a propus să predau. La nebunie. E un schimb fantastic, energizant, din care şi eu am ieşit mereu câştigător, nu numai studenţii. Din păcate, în ultimul timp, situaţia s-a deteriorat. Mentalitatea tinerilor care se decid pentru a urma studii superioare (în toate domeniile – cred eu – cu excepţiile de rigoare pozitive, evident) a devenit pragmatică, dezinteresată, superficială. Nu mă mai atrage nimic spre catedră. Cu regret.”

Cristian ROBU-CORCAN: Aţi ajuns în New York în 1986, locuind timp de zece ani în „The Big Apple”. Mai exact, aţi nimerit în apogeul perioadei de renaştere newyorkeză, cuprinsă între anii 1980 şi 1990, în special pe scena artistică. În plină explozie de extravaganţă, decadenţă şi nebunie a generaţiei lui Jean Michel Basquiat. Vorbiţi-ne puţin despre deceniul dumneavoastră newyorkez. Întâlniri, prietenii, indecenţe, coşmaruri…

D.G.: La New York am ajuns pentru prima oară în 1976, fiind de fapt împins de diverşi profesionişti în domeniul artei, în general, şi ilustraţiei, în special, datorită reputaţiei acestui oraş ca fiind primitor, benefic şi promovator pentru cei care dispun de o valoare peste media obişnuită; mai mult ca probabil, acest caracter se datorează specificului acestei ţări dinamice, primitoare de valuri de emigranţi. Începând cu această primă vizită şi până în 1986, eu am efectuat o navetă permanentă prin etape de câte 3 luni între New York şi Paris, ceea ce înseamnă, cumulat, deja 5 ani de activitate masivă la NY înaintea stabilirii ulterioare permanente. Am avut atât de multe întâlniri, cu atât de mari personalităţi în aceşti 20 de ani, încât subiectul ar putea constitui tema unică a unui alt interviu. Cât îl priveşte pe Basquiat, nu l-am considerat niciodată mai mult decât un moft la modă, o celebritate datorată unui cumul de proprietăţi ieşite din comun: tânăr, negru, exprimându-se pe pereţii New York-ului, făcând parte din „curtea” lui Andy Warhol, cu o reputaţie (neverificată) de homosexualitate şi pe deasupra sinucis la vârstă fragedă, toate ingredientele celebrităţii mondene.

 

“Am încercat cu râvnă de-a lungul vieţii să-mi menţin raţiunea trează peste noapte”

 

 

[flagallery gid=20]

 

 Aspectul <<satiric>> al umorului meu este o reflectare a dezgustului pe care-l resimt pentru <<stilul>> de viaţă actual, care a devenit automatizat. Arta, adevărata artă – reacţionează în faţa acestei realităţi înconjurătoare. Cred că – în consecinţă – anumite <<realităţi>>, ca de exemplu idealizarea forţei, fie ea fizică, militară sau financiară, trebuie combătută mai ales prin ironie şi satiră.”

LGS: Poetul belgian Rene Purnal are un vers bântuitor, neliniştitor, apăsător: „Îşi duce fiecare-n dinţi cutia lui cu monştri laşi”. Care sunt „monştrii laşi” ai artistului Devis Grebu?

D.G.: Am încercat cu râvnă de-a lungul vieţii să-mi menţin raţiunea trează peste noapte, fapt care m-a ajutat să nu mă trezesc bântuit de niciun monstru născut fioros, cu atât mai puţin unul laş. M-a ajutat şi dantura mea imperfectă să scap din dinţi, laolaltă cu virtualii monştri, cutia imaginată de poetul belgian.

 

“Eu sunt un gânditor care se exprimă prin imagine”

 

[flagallery gid=21]

 

 

Am studiat muzica şi am rămas cu pasiunea aceasta. Am primit o educaţie foartă bună de la părinţi. Deci, am studiat pianul în mod foarte serios timp de peste nouă ani de zile cu gândul să devin pianist concertist. La un moment dat, puţin mai târziu, când am început să fac şi arta plastică, mi-am dat seama că nu pot să le fac la cel mai înalt nivel şi pe una, şi pe cealaltă. Atunci, am abandonat studiul pianului pentru pictură, dar am continuat educaţia muzicală. Mergeam tot timpul la concerte, operă, rămânând cu dragostea pentru muzică, lucru care se răsfrânge mai ales asupra culorilor. Am avut un profesor excepţional, la Institutul de Arte Plastice; se numea Catul Bogdan. El m-a învăţat griurile colorate. S-a spus mereu că transmit un mesaj extrem de violent, dar cu mijloace sofisticate şi estetice.”

CRC: Sunteţi o explozie de viziuni. Ori de câte ori mă uit peste opera dumneavoastră – fie pictură, fie grafică, fie ilustraţie de presă – o imagine îmi apare instantaneu în minte. Vă văd sub forma unui „copac stufos, plin de ochi atenţi”, spre a relua o expresie aparţinându-i lui Bohumil Hrabal. În opinia mea, Horia-Roman Patapievici oferă una dintre cele mai exacte descrieri ale imaginarului dumneavoastră: „Desenele sale, prin minuţie şi prin ceva care se află dincolo de formă (dar dincoace de logica liniilor), seamănă cu o scriere. Este o formidabilă, irezistibilă rescriere a scrierii lumii.” Din ce se naşte impulsul dumneavoastră imagistic: dintr-o presiune a imaginilor sau dintr-o presiune a cuvintelor? Aţi încercat să îmblânziţi cuvintele prin scris şi aţi eşuat, iar acolo unde scrisul a eşuat, imaginile s-au răzbunat? Sunteţi un scriitor dedublat în artist vizual?

D.G.: Eu sunt un gânditor care se exprimă prin imagine. Lucrările mele sunt cerebrale, ele pornesc din minte şi sunt desăvârşite cu inima, în mod armonios, ca de un muzician. Chiar dacă o idee porneşte prin scris, fie de la mine sau de la altcineva, preluarea ei de către mine se concretizează într-o rescriere imagistică filtrată de ego-ul meu.

 

 

[flagallery gid=22]

 

 

Mesajul estetic sublim colorat, pe care nemuritorul Gauguin ni l-a transmis prin pictura sa codată: <<De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?>> m-a scufundat – fără îndoială alături de mulţi alţi <<frământaţi>> – în străfundurile orbecăielilor mişunate de scrupule. Pentru a pescui în aceste pestilenţiale tulburări un motiv valabil pentru revenirea mea într-o Românie subiectivă, un motiv care să-i deruteze pe toţi cei care sunt gata să jure că întorcându-mă sunt nebun, trebuie să mă întorc, inevitabil, în timp. Trebuie să arunc momeala departe, în estompa trecutului, sperând că în clipoceala-i se va reflecta, în cercuri concentrice, motivul părăsirii României (în 1964, la 31 de ani, un produs finit al şcolii româneşti de arte plastice).

Nu lipsa celor mai elementare servicii publice şi produse alimentaro-industriale. Nicidecum veniturile minime. Nici măcar mizeria umilitoare în care fusesem aruncat împreună cu familia. Ci ideologia aberantă, nedreaptă şi dictatorială a regimului; cruzimea, ipocrizia şi tâmpenia celor ce o puneau în aplicare (la toate nivelurile). Şi mai ales mentalitatea de sclavi, resemnaţi, chiar docili, ce sălăşluia printre cei care trebuiau, pentru a supravieţui fizic şi intelectual, să se supună. O mentalitate care, pentru un artist, era ceva mai greu de îndurat, dacă nu de-a dreptul imposibil, echivalentă cu o moarte profesională, înceată şi implacabilă. Era, pur şi simplu, irespirabil. “

LGS: Din ce este compus artistul Devis Grebu? Faceţi-vă o „autopsie” în direct pentru noi. Indicaţi-ne acele elemente primare care vă compun!

D.G.: Rigoare şi imaginaţie. Sânge şi dureri. Simbolist în ilustraţii şi suprarealist în pictură. Încercând să mă fac mai bine înţeles, îmi permit să completez răspunsul printr-o imagine alăturată:

 

 

 

[flagallery gid=23]

Cred că studiile pe care le-am făcut la Institutul <<Nicolae Grigorescu>> din Bucureşti, ca de altfel şi cele anterioare – de la <<Şcoala Medie Tehnică de Arte Plastice>> – care mi-au pregătit trecerea la studii superioare, m-au dotat – în bună măsură – cu cunoştinţe tehnice şi profesionale excepţionale, atât în profunzime, cât şi în întindere. Mă refer, însă, numai la orele de practică şi la studiile legate direct de arta picturii sau a plasticii – în general – şi în niciun caz la studiile <<teoretice>> ca: marxism-leninismul, istoria artelor (total fabricată de comunişti), materialismul dialectic, economia politică, estetica – şi altele de care nici nu îmi mai reamintesc -, toate derivând din politica de îndoctrinare forţată pentru a deveni docili cetăţeni <<sovietici>> (de clasa a doua).”

CRC: Ce cărţi v-ar fi plăcut să ilustraţi, cu excepţia celor ilustrate până acum? În multe dintre compoziţiile dumneavoastră se vede sinteza unei întregi naraţiuni, de multe ori având în spate sofisticate istorii nuanţate.

D.G.: Am ilustrat peste 40 de cărţi publicate, dar foamea rămâne nepotolită când mă gândesc la „Alice în Ţara Minunilor”, povestirile lui Creangă şi altele.

 

“Am avut dintotdeauna trufia de-a mă considera <<cetăţean al lumii>>”

 

[flagallery gid=24]

Nu apreciez deloc grafica făcută pe calculator, căci o găsesc vulgară, fabricată şi mai ales lipsită de emoţia atât de necesară unei opere de artă. În schimb, tema <<computerului>> este – pe de o parte – o temă care mă obsedează cu adevărat, datorită dominaţiei covârşitoare şi strivitoare pe care o exercită acest aparat asupra umanităţii contemporane şi – pe de altă parte – o temă/ofertă (de nerefuzat) care mi-a fost propusă de diverşi clienţi din presa internaţională şi de edituri, pentru a o ilustra, tocmai pentru că – cred eu – nu mă pricep deloc la acest mecanism ce poate deveni malefic sau anost, fapt care m-a determinat să găsesc soluţii imaginare cât mai năstruşnice şi/sau umoristice.

Realizând de-a lungul carierei mele (mai ales în cei 15 ani la New York), mai multe sute (şi nu zeci) de ilustraţii pe această <<temă>>, pot considera că ea a fost (şi este în continuare) atât o obsesie, cât şi o fatalitate, ca să nu mai vorbesc de o plăcere, ţinând cont de beneficiile materiale ce au decurs din această activitate.”

LGS: Ce pictori aţi alege (vii sau morţi) să interpreteze într-o frescă uriaşă opera dumneavoastră?

D.G.: Ideatic – René Magritte; cromatic – Pierre Bonnard; compoziţional – Francis Bacon.

 

[flagallery gid=25]

S-a instaurat în ultimul timp o goană frenetică şi frivolă, mai ales a tinerilor, spre amuzament, din orice şi cu orice preţ. Mijloacele tehnologice sofisticate de astăzi nu numai că le permit acest dezmăţ, dar chiar îi invită la orgia virtuală.”

CRC: Aţi simţit vreodată complexul de a aparţine unei culturi minore?

D.G.: Dimpotrivă, am avut dintotdeauna trufia de-a mă considera „cetăţean al lumii”. Una din expoziţiile mele de-a lungul anilor a fost intitulată de curatorul ei chiar aşa: „Devis Grebu – citoyen du monde”.

 

“NU SUNT un ilustrator, sunt un PICTOR, cu studii masiv/serioase/prelungi de pictură la bază”

 

[flagallery gid=26]

 

Pentru mine, arta plastică, ca ţintă, nu a fost o alegere, ci un dar năvalnic, de nestăvilit. Indiferent de vremuri, eu o aveam în sânge.

LGS: Enumeraţi-ne cinci revelaţii şocante privind omul şi lumea, arta şi politica.

D.G.: Şocante, între timp devenite banale: – omul – 1. Şocul personal cimentat în memoria copilăriei (la vârsta de 6-7 ani) din zilele cumplit/sumbre ale rebeliunii legionare, când am fost la un pas – salvat ca prin miracol, alături de parinţii mei dragi, de un binevoitor tolerant şi ferm decis – de „lichidarea” violent-fizică… 2. Moartea mamei mele adorate – căreia îi datorez (aproape… să-i mai las şi bunului meu tată ceva…) totul, tot ce port mai bun şi pozitiv în mine, caracterul, păstrarea demnităţii – subit, în stradă, alături de copii mei (13-14 ani), dar departe de mine, la o vârstă neaşteptat de prematură (65 de ani)… deşi atât de îndepartată ca timp (1970) îmi provoacă şi astăzi, probabil până la moartea mea, lacrimi de durere şi regret la orice ocazie a amintirii EI…- lumea – 3. Şocul resimţit din plin cu ocazia repatrierii mele (după un exil de aproape 40 de ani trăit în ţările lumii occidentale, ţări ale normalităţii şi Statului de Drept), provocat de MÂRLĂNIA generalizată prin toate „palierele” societăţii de tranziţie, CORUPŢIA profundă, efectuată prin cercul vicios al „horei” luat-ului/dat-ului, ipocrizia/imoralitatea şi nu mai puţin falsitatea&mediocritatea (atât la propriu, cât şi la figurat) ale marii majorităţi a intelectualităţii băştinaşe… – arta – 4. Caracterizarea mea (sinceră sau rautacioasă) drept „caricaturist”, şocul meu (precum şi „revelaţia” interlocutorilor mei) manifestându-se prin încercarea „disperată” de a preciza şi accentua că – în ciuda şi în virtutea humorului meu vădit/temut şi perindat masiv prin diferitele publicaţii ale diferitelor domenii – eu NU SUNT un ilustrator, nici măcar un designer şi/sau Director Artistic, cu atât mai puţin scenograf sau profesor universitar, dar… sunt un PICTOR, cu studii masiv/serioase/prelungi de pictură la bază, exprimându-mă – de nevoie sau ocazional – ca răspuns la solicitări inopinate sau provocate (beneficiind de calităţile acumulate prin acele studii), în/prin toate domeniile şi ramurile tehnice  enumerate mai sus… – politica – 5. Căderea „imperiului RĂULUI”-bolşevic din anii 1989-1991, ca nişte tablete de Domino, urmată de revelaţia şi mai şocantă – resimţită pe propria-mi piele – de după repatrierea mea ( 2002 ) că – de fapt – în Romania, Rusia şi alte ţări limitrof&balkanice, acea cădere a fost „de paradă”-falsă, o farsă bine planificată şi interpretată de foştii nomenclaturişti-parşivi de vârf ai partidului-UNIC alături de securiştii-mârşavi, că nu s-a schimbat mai nimic (doar ambalajul), poate doar în mai rău, ipocrit, mafiot, fiţos/caviar, mârşav…

 

[flagallery gid=27]

Am fost obişnuit de mic cu traiul în libertate, dar… pe bază de principii morale.”

CRC: În calitate de „spectator angajat”, numiţi-ne – detaliat sau nu – trei păcate capitale ale societăţii româneşti şi ale intelectualului public din România.

D.G.: În calitate (sau ca urmare a handicapului de a fi) de „doar-spectator” (angajat, dar nu remunerat) voi numi – pe cât se poate de scurt şi distanţat/profilactic – trei păcate capital/provinciale ale societăţii contaminate, precum şi ale (pseudo) intelectualului mioritic în particular/public: 1. Dictatura bunului plac. 2. Inexistenţa bunului simţ. 3. Contaminarea cu virusul delăsării.

 

“Intelectualii publici tind mai curând să umple acest vid cu ei înşişi.”

 

[flagallery gid=28]

Până la urmă, întâmplările din perioada comunistă sunt şi motivul pentru care fac în prezent ilustraţie: de nevoie.”

LGS: Într-un eseu scris imediat după prăbuşirea Cortinei de Fier, scriitorul şi eseistul francez Olivier Mongin, celebrul director al „Esprit”, vorbeşte despre o „parte blestemată” a pasiunilor democratice, denumind-o teama de vid. Apropo de intelectuali, să fie oare misiunea supremă a intelectualului public, indiferent de sfera expresiei intelectuale în care activează, aceea de a ţine sub control această teamă de vid?

D.G.: Aş răspunde la întrebarea asta cumva ironic: intelectualii publici, indiferent de domeniul lor, în opinia mea, tind mai curând să umple acest vid cu ei înşişi.

CRC: Vorbind despre un fenomen care se manifestă în rândul intelectualităţii europene, filosoful german Peter Sloterdijk spune: “În Europa, când rosteşti cuvântul elită, opinia luminată e gata să scoată revolverul.” Revolta maselor? Criza spiritului? Sau poate nici Ortega y Gasset, nici Paul Valery n-au văzut bine! Cum vedeţi dumneavoastră?

D.G.: Păi, ca un veritabil şerif din elita Western Spaghetti, când opinia luminată scoate revolverul, eu aş scoate cătuşele.

 

[flagallery gid=29]

Cred că tolerant ar fi calificativul care mă defineşte cel mai bine. Am fost educat în spiritul toleranţei spirituale şi al generozităţii de către dragii mei părinţi. Când privesc acum, cu înfrigurare, în jurul meu, observ că toleranţa este calitatea esenţială ce lipseşte, aproape cu desăvârşire, celor ce, grăbiţi peste măsură, se strivesc reciproc (fizic şi moral) pentru obţinerea mijloacelor performante şi exorbitant de scumpe, care le vor asigura aparenţa unui statut privilegiat. Mă sufoc în civilizaţia poluată, a vitezei, a puterii muşchilor şi a motoarelor, a rentabilităţii fără valoare reală, a titlurilor obţinute fără efort, a superficialităţii ridicole, a nesimţirii.”

LGS: Ce aveţi să-i reproşaţi României în ceea ce vă priveşte?

D.G.: În primul rând lipsa principiului meritocraţiei. În al doilea şi următoarele rânduri, faptul că nu-şi recunoaşte valorile, ba chiar le ridiculizează, marginalizează, frânează.

 

[caption id="" align="aligncenter" width="514"] O scrisoare trimisă de către Directorul de Creaţie NY Times către Ambasadorul SUA la Paris, pentru a-i solicita o viză specială pe paşaportul francez acordată celebrităţilor şi personalităţilor din toate domeniile culturii ca să poată vizita fără oprelişti administrative New York-ul şi pentru a colabora cât mai fructuos cu reputata publicaţie new yorkeză.[/caption]

 

 

[caption id="" align="aligncenter" width="502"] O altă scrisoare trimisă de către Directorul de Creaţie NY Times către Ambasadorul SUA la Paris, repetată după alţi ani din aceleaşi motive.[/caption]

 

 

“Mi-ar plăcea să-mi imaginez că picturile mele vor avea soarta frescelor de la Pompei”

 

[caption id="" align="aligncenter" width="351"]La vârsta de 2 ani Devis Grebu la vârsta de 2 ani[/caption]

 

CRC: Un duş rece pentru popor?

D.G.: Mai curând un săpun.

LGS: Un duş rece pentru noi, ăştia care nu reuşim să recunoaştem în stradă ceea ce tocmai am analizat într-o aglutinare ideatică intelectuală?

D.G.: Mai curând decât un duş rece, ochelari cu dioptrii maximale, căci în ţara orbilor chiorii sunt vizionari.

 

[caption id="" align="aligncenter" width="359"]Alături de vărul său Devis Grebu (dreapta), la 18 ani, alături de vărul său, la Cluj[/caption]

 

CRC: Ce credeţi că se va întâmpla cu pictura dumneavoastră? Cu “uleiurile” dumneavoastră inconfundabil “grebiene”, adevărate sisteme semiotice transpuse în universuri tulburător de simple, de parcă ar fi ne-create, materie a simbolologiei mişcărilor sufleteşti şi transfigurare a unor imaginate teatre în care actorii ar fi nevoiţi să joace fără cuvinte?

D.G.: Mi-ar plăcea să-mi imaginez că picturile mele vor avea soarta frescelor de la Pompei, care, odată descoperite şi admirate de marele public, au dispărut spre satisfacţia concurenţilor.

 

Pierderea Ucrainei de către UE deschide perspective nebănuite: reîmprospătarea simbolică a blocului european în Europa de Est. Pascal Lamy: „Dar proiectul european trebuie reformulat”. Europa are nevoie de un alt „vis”

Pierderea Ucrainei de către UE deschide perspective nebănuite: reîmprospătarea simbolică a blocului european în Europa de Est. Pascal Lamy: „Dar proiectul european trebuie reformulat”. Europa are nevoie de un alt „vis”

COPERTAviseuropean

O realitate greu de surmontat a globalizării ne arată că, la ora actuală, oamenii nu mai par dispuşi a se mobiliza pentru nimeni şi nimic. E o încremenire statuară a spiritului socio-politic pe care nu o poţi cântări decât printr-o anumită stare de sfârşeală naratologică. Cum ar putea fi ea depăşită? Un nou vis identitar, o nouă naraţiune istorică, ne explică, referindu-se în special la spaţiul european, Pascal Lamy, francezul care a demisionat din funcţia de şef al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în luna iulie a acestui an, şi care se află în prezent printre preferaţii pentru scaunul de şef executiv al Uniunii Europene. În vârstă de 66 de ani, Lamy este strâns legat, în sens pozitiv, de „depresia” Europei din anii 1980, în calitate de şef de personal al lui Jacques Delors, preşedintele Comisiei care a pus capăt derutei mortifiante din acea perioadă a continentului prin dărâmarea barierelor interne pentru crearea unei pieţe unice şi prin pavarea drumului spre moneda unică. Potrivit Reuters, Pascal Lamy spune că Uniunea Europeană are nevoie ca de aer de un nou „vis” care să revigoreze “averea” sa cea mai de preţ – şi anume modernizarea modelului social de piaţă bazat pe o conjugare cât mai durabilă a forţelor economice cu protecţia socială. “De aceea, probabil, nu va primi postul”, subliniază Reuters. Dacă în interiorul UE modelul pentru care militează Lamy poate fi uşor situat pe stânga cu eticheta de “socialist moderat”, în Franţa, în schimb, în mod paradoxal şi, mai presus de toate, delirant, malul stâng al Senei vede în persoana sa un “ultra-liberal” periculos.

Pascal Lamy pune la baza crizei de încredere prin care trece Comisia Europeană faptul că, deliberat, guvernele UE au slăbit Comisia în timpul crizei datoriilor din zona euro prin smulgerea frâielor decizionale din mâinile sale, lăsându-i însă cu povara de a aplica politicile de austeritate “gândite în altă parte”. Ca urmare, punctează Lamy, cetăţenii sunt confuzi în privinţa celor care ar trebui să îşi asume vina, reacţia lor eurosceptică devenind, astfel, întru totul întemeiată.

Pascal Lamy:

Când tortul creşte în dimensiuni, oamenii sunt din ce în ce mai dispuşi să-l împartă unii cu alţii. Însă când se opreşte din creştere există un sentiment de criză amplificat de faptul că, pentru mult timp, Europa le-a fost vândută cetăţenilor drept un scut împotriva unei ameninţări din afară. De aceea trebuie acum să reformulăm proiectul european.”

 

Argumentele lui Pascal Lamy pentru o nouă naraţiune

 

Două mari argumente:

1. UE s-a fondat pe un Zeitgeist de tip “never again”, care a reunit într-o piaţă comună industriile cărbunelui şi oţelului pe ruinele celui de-Al Doilea Război Mondial, explică Lamy, adăugând însă că europenii de astăzi, dintre care majoritatea nu au trăit experienţa unui conflict armat, nu au cum să mai rezoneze cu o asemenea filosofie comunitară.

2. Ceea ce îi trebuie acum Europei, pentru surmontarea acestei etape, este un raţionament unitar axat pe menţinerea unei combinaţii de standarde înalte de viaţă, democraţie, drepturi civile, protecţia mediului, justiţie socială şi echilibrul muncă-viaţă, de altfel “ingredientele” care stârnesc “invidia” non-europenilor. Lamy spune: “Europenii să se ridice la standardele pe care non-europenii le privesc ca reprezentând identitatea europeană. Stilul de viaţă al europenilor rămâne în continuare un brand atractiv… E un echilibru deosebit între libertate individuală, piaţă, sisteme de solidaritate şi un anumit dinamism economic.”

 

Europa şi “civilizarea globalizării”

 

Lamy citează în articol un om de stat asiatic care i-a spus că întreaga omenire este cu ochii pe Europa, privind-o drept un model de “civilizare a globalizării” care a reuşit să “netezească marginile brute ale capitalismului” printr-un sistem bazat pe reguli de guvernanţă. Fără a-i adresa o critică directă preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, Lamy spune că fostul premier al Portugaliei nu “a căzut din lună” pe această funcţie, ci a fost instalat de către liderii UE cu un scop clar: preluarea manetelor instituţionale ale blocului comunitar în propriile lor mâini. Motiv pentru care, subliniază Lamy, succesorul lui Barroso va trebui să se întoarcă la reţeta Delors, de construire a unui consens între statele membre şi parlamentarii lor cu privire la unul sau două obiective majore vizând reforma europeană. Potrivit Reuters, Pascal Lamy e de părere că acest lucru ar putea implica punerea la punct a unei veritabile pieţe unice a energiei, liberalizarea cu adevărat a pieţei interne a serviciilor care alcătuiesc două treimi din producţia europeană şi din forţa de muncă, precum şi “tranziţia către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon.”

Lamy:

Eu nu am acest proiect şi nu am mandat pentru a-l elabora. Dar avem nevoie de acest tip de proiect.”

 

Summit-ul de la Vilnius

 

Deşi mulţi consideră a fi un eşec, Summit-ul de la Vilnius, prin refuzul Ucrainei, piesa geostrategică cea mai importantă a UE,  de a parafa Acordul de Asociere, cei mai optimişti dintre suporterii est-europeni ai Uniunii văd în acest eveniment şansa unei reîmprospătări simbolice a blocului european în Europa de Est.

Într-un articol publicat pe blogul EUROPA STRATEGICĂ, al lui Judy Dempsey, Jan Techau, un expert în afaceri politice, notează că UE ar putea avea în mânecă o carte câştigătoare, aceea că, prin transformarea Acordului de Asociere într-un război diplomatic, Rusia a conferit blocului comunitar un statut moral şi a creat o posibilă bază pentru creşterea influenţei europene în această regiune.

Scurt şi cuprinzător, plecarea Ucrainei în direcţia Moscovei obligă UE ca, pe lângă calculele geostrategice, să se gândească serios şi la un joc inteligent pe bază de naraţiune identitară în zona Europei de Est, unde domneşte orice altceva, mai puţin sentimentul de a fi european.

 

Cu ce se încheie Summit-ul Parteneriatului Estic?

 

Cu un duş rece de care UE avea urgentă nevoie: pierderea Ucrainei.

Cu o microscopică victorie: parafarea de către Republica Moldova şi Georgia a Acordului de Asociere, însă aventura turbulentă pentru cele două state anemice economic abia de acum încolo va începe.

Cu un “banc” din partea lui Viktor Ianukovici, care a declarat vineri jurnaliştilor aflaţi la Vilnius că Ucraina va semna un Acord de Asociere într-un “viitor apropiat”.

Cu o furie populară a părţii tinere din societatea ucraineană, contracarată însă în sondaje de o adeziune deloc de neglijat a vechii generaţii la zona de influenţă rusească.

Şi, nu în ultimul rând, cu o declaraţie a fiicei fostului premier ucrainean, Iulia Timoşenko, Yevhenia Timoşenko, într-un interviu oferit, joi, celor de la Euractiv.

Întrebată cât timp crede că vor rezista protestele pro-UE, dacă vor face faţă celebrei ierni dure ucrainiene, Yevhenia Timoşenko a răspuns:

Revoluţia Portocalie (2004-2005, n.r.) a avut loc în timpul iernii şi a fost mult mai rece decât este acum, ningea, dar oamenii nu au dat înapoi. Iar acum numărul protestatarilor este în creştere, mai mulţi studenţi, mai mulţi tineri ies în stradă, şi e posibil ca, după eşecul de la Vilnius, numărul oamenilor să crească.

Cred că orice tentativă a lui Ianukovici de a <<vinde>> ceva poporului va fi sortită eşecului. Oamenii din Ucraina cer ca semnarea acestui acord să se petreacă mâine (astăzi, n.r.). Dacă nu, consecinţele nu vor putea fi previzibile.

Opoziţia a spus clar şi răspicat că va lupta pentru punerea sub acuzare a lui Ianukovici şi fac apel în numele mamei mele, iar mama mea face apel la liderii europeni pentru a-i ajuta în orice fel posibil, pentru a se asigura că alegerile prezidenţiale din 2015 vor fi libere şi corecte, astfel încât forţele democratice să câştige şi să se asigure că fiasco-ul care a avut loc astăzi să nu se mai repete niciodată.”

 

Petiţie pentru sancţionarea lui Viktor Ianukovici pe site-ul administraţiei Obama

 

Pe site-ul Casei Albe a fost postată o petiţie prin care se cere impunerea de sancţiuni preşedintelui Ucrainei, Viktor Ianukovici, şi întregului guvern ucrainean, motivul reprezentându-l suspendarea încheierii Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană.

În textul petiţiei se arată:

Nu putem accepta faptul că Ianukovici şi guvernul său refuză poporului ucrainean dreptul de a fi mai aproape de civilizaţia occidentală.”

Ca sancţiuni, iniţiatorii petiţiei propun interzicerea intrării pe teritoriul SUA şi al UE a preşedintelui Ianukovici şi a membrilor guvernului, precum şi îngheţarea conturilor bancare ale companiilor cu care aceştia au legătură.

Până la această oră, numărul semnăturilor a ajuns la 69.297 şi necesare 100.000.

Petiţia poate fi accesată aici.

Identitatea europeană? WTF? De când ne-o explică economiştii, ea nu există! Se pare că doar din perspectivă culturală putem vorbi de o identitate care să marcheze, în mod clar şi explicit, Bătrânul Continent

Identitatea europeană? WTF? De când ne-o explică economiştii, ea nu există! Se pare că doar din perspectivă culturală putem vorbi de o identitate care să marcheze, în mod clar şi explicit, Bătrânul Continent[caption id="attachment_18974" align="aligncenter" width="460"]Umberto Eco. Foto: Sergio Siano Umberto Eco. Foto: Sergio Siano[/caption]

Într-un articol de opinie din L’Espresso, faimosul scriitor şi semiolog Umberto Eco vorbeşte despre identitatea culturală europeană.

Cum vorbeşte Eco despre această identitate? Punând accentul asupra schimburilor culturale între popoarele europene ca element definitoriu mai important decât orice alt element definitoriu în clădirea Europei de astăzi.

Umberto Eco spune, citat de presseurop.eu:

Printre cei care refuză să accepte o identitate europeană şi ar vrea un continent divizat în numeroase naţiuni mici militează în mod frecvent persoane cu o insuficientă profunzime culturală, care, în afară de xenofobia aproape genetică, nu ştiu că încă din anul 1088, când a fost înfiinţată Universitatea din Bologna, aşa-numiţii “clerici hoinari” de orice fel se deplasau de la o universitate la alta, din Uppsala la Salerno, vorbind în singura limbă comună pe care o cunoşteau – latina. De aici putem trage concluzia că identitatea europeană era percepută doar de persoanele educate. Este trist, dar este suficient pentru a avea un punct de plecare.”

Avem, aşadar, un punct de plecare. Mai departe? Mai departe, în căutarea destinaţiei, ne explică Umberto Eco, să ne întoarcem puţin la Marcel Proust. “În căutarea timpului pierdut”, capodopera chinuitoare a marelui scriitor francez, ne indică, potrivit lui Eco, prin aspectul ei dialogic germanofil, un catalizator de încredere în analizarea felului în care s-a articulat identitatea culturală europeană.

 

“Admiraţia noastră pentru francezi nu ar trebui să ne facă să îi dispreţuim pe inamicii noştri”

 

Umberto Eco:

Ne aflăm la Paris, în timpul Primului Război Mondial, când, pe timp de noapte, lumea se temea de incursiunile celebrelor Zeppelin, iar opinia publică le atribuia odioşilor militari germani (<<boches>>) toate actele de cruzime.

Şi, totuşi, în paginile scrise de Proust se respira un aer de germanofilie, care transpare în conversaţiile personajelor. Îl avem pe germanofilul Charlus, chiar dacă admiraţia sa pentru germani pare să depindă nu atât de mult de identitatea culturală, cât de preferinţele sale sexuale: <<Admiraţia noastră pentru francezi nu ar trebui să ne facă să îi dispreţuim pe inamicii noştri>>, , spunea el. Nu cunoaşteţi soldaţii germani, nu i-aţi văzut, ca mine, defilând în pas de paradă”. Revenind la acel ideal de virilitate de care îmi dădusem seama la Balbeck…; mi se spunea: <<Priviţi ce bărbat frumos este soldatul german, o fiinţă puternică, sănătoasă, care se gândeşte doar la măreţia propriei ţări, Deutschland über Alles (Germania deasupra tuturor)>>.

Să îl lăsăm pe Charlus, chiar dacă în discursurile lui filoteutonice există numeroase reminiscenţe literare. Să vorbim mai degrabă de Saint-Loup, un curajos soldat care va muri în luptă. <<(Saint-Loup), pentru a mă face să înţeleg contrastul clar între umbră şi lumină, ‘fascinaţia dimineţilor sale’, … nu ezita să facă referire la o pagină din Romain Rolland, sau direct la Nietzsche, cu libertatea celor care stau în tranşee şi care, spre deosebire de cei care sunt în spatele frontului, nu aveau deloc teama de a rosti un nume german… Saint-Loup îmi vorbea de o melodie de Schumann, nu spunea titlul dacă nu era în limba germană şi nu recurgea la eufemisme pentru a-mi spune că, dimineaţa, când auzise primele ciripituri la marginea pădurii, a fost atât de fascinat ca şi cum i-ar fi vorbit pasărea din acel ‘sublim Siegfried’, pe care spera să îl asculte din nou după război.”

 

Încă un detaliu din Proust

 

Care? Cel în care Proust se grăbea se adauge că, subliniază Umberto Eco, “în cultura franceză nu exista nici măcar atunci o interdicţie de studiere a culturii germane, deşi erau unele precauţii.”

Eco, citându-l pe Proust:

Un profesor scria o carte cunoscută despre Schiller, recenzată din ziare. Dar, înainte de a vorbi despre autorul cărţii, se scria, ca şi cum ar fi fost o autorizaţie de publicare, că participase la lupta de la Marna, la Verdun, că primise cinci decoraţii şi că doi dintre fiii lui fuseseră ucişi. Apoi, era lăudată claritatea şi profunzimea operei lui Schiller, care putea fi considerat un mare clasic doar dacă i s-ar spune în loc de ‘acest mare german’, ‘acest mare soldat german.”

 

Prin urmare, ce stă la baza identităţii noastre europene?

 

Un lung dialog.

Un interminabil dialog.

Un dialog între “opere literare, între lucrări de filosofie, între opere muzicale şi piese de teatru”.

Umberto Eco concluzionează:

Nu se poate şterge nimic, în pofida unui război, iar pe această identitate se fondează o comunitate ce rezistă la cea mai mare dintre bariere, cea lingvistică.”

 

Epilog

 

În timp ce “meşterii” unificării Europei îi tot trag numai şi numai cu economia, meşterii observaţiei şi gândirii constată că nu se poate vorbi de o identitate europeană decât pornind de la premiza culturală.

Înţelesurile dreptei la români. Acurateţe maximă, viziune clară, tragism, fatalism, miştocăreală şi bârfă cât încape. Încercaţi să vă imaginaţi cum ar fi să se adune toate astea laolaltă

Înţelesurile dreptei la români. Acurateţe maximă, viziune clară, tragism, fatalism, miştocăreală şi bârfă cât încape. Încercaţi să vă imaginaţi cum ar fi să se adune toate astea laolaltă

CopertaDREAPTA

Acesta nu este un pamflet, ci o cufundare în folclorul ideologic românesc de dată recentă, trecută şi eternă. Şi cum distanţa de la ideologie la doctrină este inexistentă la gimnaştii comentariilor politice şi politologice, am intrat în imersie cu masca de gaze – nu respiri, dar nici nu miroşi.

Începem fără milă! Deci, înţelesurile dreptei la români cu liniuţă de la capăt:

- pentru unii dreapta înseamnă să locuieşti în Statele Unite ale Americii;

- pentru unii dreapta înseamnă să nu locuieşti în Statele Unite ale Americii, dar să-ţi doreşti acest lucru;

- pentru unii dreapta înseamnă să locuieşti în Statele Unite ale Americii şi să faci mişto de cei rămaşi în România;

- pentru unii dreapta înseamnă să crezi că Putin este un criminal de talie veterotestamentară şi Rusia un URSS cu o singură grijă: exterminarea românilor;

- pentru unii dreapta înseamnă să recunoşti fără rezerve că România este o ţară fără rost, săracă, idioată şi fără nicio şansă în geopolitica europeană;

- pentru unii dreapta înseamnă introducerea în puşcărie a oricărui român care a acumulat putere financiară şi influenţă politică;

- pentru unii dreapta înseamnă stânga, dar nu-i nimic nou în această credinţă fabuloasă;

- pentru unii dreapta înseamnă demascarea celor care, neînzestraţi intelectual, au „pus-o” cu talent de-o afacere de câteva sute de milioane de euro;

- pentru unii dreapta înseamnă să te manifeşti civic, dar numai după ce i-ai asimilat pe toţi marii gânditori ai dreptei;

- pentru unii dreapta înseamnă să te fi prins că Traian Băsescu este agent nord-atlantic;

- pentru unii dreapta înseamnă să-l votezi pe Traian Băsescu chiar şi când acesta nu candidează;

- pentru unii dreapta înseamnă să faci afaceri păguboase exclusiviste cu ţări care condamnă democraţia şubredă din Rusia;

- pentru unii dreapta înseamnă să fii un creştin anti-musulman, dar împotriva Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Ruse;

- pentru unii dreapta înseamnă să te îmbraci frumos când mergi la biserică, să nu pupi icoanele că au microbi, să nu tragi pârţuri în timpul slujbei şi să-l fi citit pe Andrei Pleşu înainte de Heidelberg moment şi după;

- pentru unii dreapta înseamnă să citeşti toţi autorii de stânga de la Humanitas;

- pentru unii dreapta înseamnă să-i compătimeşti pe cei de pe Facebook, petrecându-ţi tot timpul pe Facebook;

- pentru unii dreapta înseamnă „economia înainte de toate”, dar cum începe să meargă economia se cere statul de drept;

- pentru unii dreapta înseamnă un stat minimal, suplu, dar cu un aparat judecătoresc şi jandarmeresc care să acopere ultimul cătun din Apuseni;

- pentru unii dreapta înseamnă o piaţa liberă în care toţi actorii economici să fie sfinţi canonizaţi de universităţile occidentale;

- pentru unii dreapta înseamnă supremaţia omului asupra animalelor consfinţită prin corecţii periodice publice;

- pentru unii dreapta înseamnă să-l citezi pe Raymond Aron când eşti pe bursă şi pe radicalii părinţi fondatori americani când eşti şomer;

- pentru unii dreapta înseamnă solidaritate maximă la recepţii şi război întru demnitate la împărţirea onorariilor;

- pentru unii dreapta înseamnă să ai deja o vârstă, să fii la meno- şi andropauză, să înceapă să-ţi placă poezia şi, senin, să laşi „mortăciunile” din lume în seama lui Dumnezeu;

- pentru unii dreapta înseamnă mai puţin stat, mai multe sinecuri;

- pentru unii dreapta înseamnă ca toţi politicienii să le ştie de frică;

- pentru unii dreapta înseamnă să-l beşteleşti încontinuu pe ăla care creşte porcul în timp ce vâri imperial câte două cotlete pe gât;

- pentru unii dreapta înseamnă imposibilitatea ca un om foarte bogat, foarte stilat, foarte cult şi care te-a invitat la masă să fie hoţ;

- pentru unii dreapta înseamnă imposibilitatea ca un foarte bogat, foarte bădăran şi extrem de incult să nu fi furat toată averea pe care a făcut-o;

- pentru unii dreapta înseamnă să ai eşarfă sau papion;

- pentru unii dreapta înseamnă să-l citezi cu dragoste şi doar cu dragoste pe Patapievici;

- pentru unii dreapta înseamnă că este imposibil ca Celălalt să priceapă ceva;

- pentru unii dreapta înseamnă a detesta slavofilii, dar a-l canoniza pe Soljeniţîn când este numit slavofil mistic;

- pentru unii dreapta înseamnă să nu fi pus nici măcar o dată piciorul în Republica Moldova, dar să vorbeşti despre moldoveni ca şi cum te-ai fi născut acolo;

- pentru unii dreapta înseamnă să sari de-un metru în sus de câte ori, de pe tot cuprinsul mapamondului, apare câte un mahăr periculos care nu vorbeşte coerent;

- pentru unii dreapta înseamnă să-i spui „Nuţi” Elenei Udrea;

- pentru unii dreapta înseamnă să ştii absolut toate efectele unui fenomen care nu a apucat să se producă;

- pentru unii dreapta înseamnă matematică când e vorba de interesul naţional şi literatură când e vorba de interesul personal;

- pentru unii dreapta înseamnă să fi deplâns cel puţin o dată în viaţa soarta ingrată a lui Mircea Cărtărescu;

- pentru unii dreapta înseamnă să ştii cine este „Pufulete”;

- pentru unii dreapta înseamnă să faci mişto de Zgonea;

- pentru unii dreapta înseamnă să traduci din clasicii americani în timp ce stai la Paris, pe o terasă, cu un prieten rus;

- pentru unii dreapta înseamnă următorul traseu cotidian: la 7 a.m. să fii liberal, la 10 a.m. să devii un pic conservator, la 1 p.m. să mănânci ca în Orientul Mijlociu, la 4 p.m. să iei calea radicalismului, la 8 p.m. să îmbraci condiţia artistului, la 11 p.m. să adormi sătul cu două gagici PSD de o parte şi de alta;

- pentru unii dreapta înseamnă să ai nevastă care îşi vede de treaba ei sau un soţ care lucrează la Consiliul Judeţean şi poartă cravată;

- pentru unii dreapta înseamnă să spui că Margaret Thatcher a fost colosală, în timp ce la înmormântarea ei englezii o huiduiau;

- pentru unii dreapta înseamnă să cunoşti dedesubturile republicanilor americani;

- pentru unii dreapta înseamnă să fi fost cel puţin o dată invitat la emisiunea „Înapoi la argument”;

- pentru unii dreapta înseamnă să-l demaşti pe Vasile Blaga;

- pentru unii dreapta înseamnă să leşini când apare pe fundal negru Gabriel Liiceanu;

- pentru unii dreapta înseamnă să ai rezerve faţă de Herta Muller;

- pentru unii dreapta înseamnă să fii anti-PSD şi anti-orice cuprinde în alcătuirea tematică termenul de „social”;

- pentru unii dreapta înseamnă să teoretizezi democraţia trecând ca prin brânză prin toate uşile care necesită avize speciale;

- pentru unii dreapta înseamnă să fii de acord că Robert Turcescu este un băiat de ispravă;

- pentru unii dreapta înseamnă să trăieşti cu nostalgia perioadei interbelice, când s-au construit palate, muzee şi edificii fără să intre nimeni la puşcărie;

- pentru unii dreapta înseamnă „meritocraţie pentru mine” şi nimic pentru Celălalt datorită unui singur adevăr: între oameni există diferenţe ce nu trebuie supuse dezbaterii;

- pentru unii dreapta înseamnă să fii împotrivă şi evaziv concomitent;

- pentru unii dreapta înseamnă să scoţi România din noroi scriind cărţi peste cărţi;

- pentru unii dreapta înseamnă să-ţi înşeli nevasta în deplină cinste;

- pentru unii dreapta înseamnă că pesediştii care merg la femei sunt curvari, iar băsiştii care merg la orgii sunt experimentalişti;

- pentru unii dreapta înseamnă să-i dai în cap lui Radu Mazăre cu trilogia „Principalele curente ale marxismului” a lui Leszek Kolakowski;

- pentru unii dreapta înseamnă să ceri bunăstare materială la oricine altcineva în afară de cei de stânga;

- pentru unii dreapta înseamnă să-l condamni pe Traian Răzvan Ungureanu pentru că este sănătos la cap;

- pentru unii dreapta înseamnă să-ţi faci nunta la Ateneu;

- pentru unii dreapta înseamnă să ai cuscri despre care nu scriu ziarele;

- pentru unii dreapta înseamnă gândire critică, dar numai la Golden Blitz;

- pentru unii dreapta înseamnă să iubeşti singurul pesedist demn de a fi iubit din România: George Maior;

- pentru unii dreapta înseamnă să fi fost absolut sigur de la început că mariajul lui Dorin Cocoş cu Elena Udrea n-avea cum să ţină;

- pentru unii dreapta înseamnă să cheltuieşti aulic într-o oră ce s-a chinuit să ciordească un pesedist în 4 ani;

- pentru unii dreapta înseamnă să „le-o zici” la toţi în afară de cei care îţi semnează statul de plată;

- pentru unii dreapta înseamnă să-i trimiţi pe toţi ceilalţi la muncă şi tu să-i supraveghezi, evident, din punct de vedere teoretic;

- pentru unii dreapta înseamnă să se simtă permanent urâţi, invidiaţi şi luaţi fără voie de şuvoiul unui destin exclusiv;

- pentru marea majoritate dreapta înseamnă a fi E X A S P E R A T,  P L I C T S I T,  D I S P R E Ţ U I T O R.

Panegiricul ar putea continua la nesfârşit, dar e suficient pentru o seară de luni. Deci, punem, grotesc, singura întrebare cu rost pe ziua de astăzi: Ce mama mă-sii nu înseamnă dreapta pentru români?

Jürgen Habermas: „Germania impune austeritatea. Cei mai vulnerabili cad”. Dar fiecare ţară democratică are liderii politici pe care-i merită. Requiem-ul pentru Europa îşi face simţite acordurile ample

Jürgen Habermas: „Germania impune austeritatea. Cei mai vulnerabili cad”. Dar fiecare ţară democratică are liderii politici pe care-i merită. Requiem-ul pentru Europa îşi face simţite acordurile ample[caption id="attachment_13432" align="aligncenter" width="460"]Jürgen Habermas Jürgen Habermas[/caption]

Germania nu se bucură în timpul ciumei, ea cască de plictiseală, este concluzia la care ajunge, într-un articol publicat în Der Spiegel şi tradus pe portalul presseurop.eu, marele sociolog şi filosof german Jürgen Habermas, considerat la ora actuală drept unul dintre intelectualii de prim rang ai omenirii.

Opiniile lui Habermas sunt dintre cele mai dure.

Analiza renumitului teoretician al conceptului de sferă publică porneşte de la un articol de opinie publicat recent de Wolfgang Schäuble, în care ministrul de Finanţe creştin-democrat dezminte faptul că Germania ar urmări un rol de lider politic în Europa.

 

[singlepic id=866 w=320 h=240 float=center]

 

Habermas spune:

Wolfgang Schäuble, cel care este, alături de ministrul Muncii [Ursula von deer Leyen], ultimul membru al cabinetului Angelei Merkel care ar putea fi considerat “european” potrivit modelului vest-german, vorbeşte cu convingere. El este exact opusul unui revizionist care ar dori, de exemplu, desprinderea Germaniei de Europa, distrugând astfel tot ceea ce reprezintă de fapt cimentul stabilităţii de după război. El cunoaşte problema pe care noi toţi ceilalţi, germani, o percepem cu teama unei reveniri.

După crearea Imperiului, în 1871, Germania obţinuse o poziţie funestă, aproape hegemonică în Europa. Germania era, potrivit termenilor atât de des reluaţi de [istoricul german] Ludwig Dehio, <<prea slăbită pentru a ţine tot continentul în mână, dar şi prea puternică pentru a se alinia>>. O situaţie care a deschis calea, în acelaşi timp, cataclismelor din secolul al XX-lea. Datorită succesului unităţii europene, Germania divizată dar şi Germania reunificată nu vor mai cădea pradă acestei vechi dileme, iar Republica federală are tot interesul ca nimic să nu se schimbe din acest punct de vedere. Dar oare situaţia nu s-a schimbat între timp?”

 

Răspunsul?

 

[singlepic id=868 w=320 h=240 float=center]

 

Răspunsul pe care Habermas – al cărui ADN intelectual se înscrie, printre multe alte direcţii, şi în tradiţia teoretică marxiană a Şcolii de la Frankfurt – îl oferă acestei întrebări este unul muldirecţional şi are în vedere un anumit joc dublu în materie de responsabilitate pe care Germania l-ar practica în interiorul Uniunii Europene. Filosoful susţine că opiniile lui Schäuble nu fac “niciun pas pe lângă linia impusă de cancelar care refuză să fie plătită de către contribuabilul german o sumă superioară celei înscrise pe linia de credit pe care pieţele financiare o cer sistematic pentru salvarea monezii euro – şi pe care au obţinut-o mereu datorită unei <<politici de capitalizare>> în mod clar favorabilă investitorilor.” Însă, punctează Habermas:

Această direcţie neschimbată nu exclude însă, bineînţeles, o favoare de 100 de milioane de euro de credite pentru IMM-uri, pe care prosperul unchi de la Berlin o acordă verilor înfometaţi din Atena, băgând mâna adânc în vistieria statului. Adevărul este că guvernul Angelei Merkel îşi impune direcţia şi planul de bătaie anticriză atât Franţei cât şi <<ţărilor din Sud>>, în timp ce politica de răscumpărare a Băncii Centrale Europene constituie de fapt un acord tacit. Or, în acelaşi timp, Germania respinge orice responsabilitate a UE în repercursiunile dezastruoase ale acestei strategii – asumând simultan rolul <<foarte natural>> de lider. Este de ajuns să privim cifrele alarmante ale procentului de tineri şomeri din Sudul Europei, rezultat direct al curei de austeritate care îi loveşte regulat pe cei mai vulnerabili cetăţeni din societate.”

 

[singlepic id=872 w=320 h=240 float=center]

 

Habermas susţine că, văzut din această perspectivă, “mesajul unui Berlin care nu doreşte <<o Europă germană>> ar putea fi interpretat ca fiind mai puţin pozitiv decât pare: Republica federală se cam bâlbâie.” Adică? Tehnic vorbind, subliniază filosoful german, Consiliul European este cel care face în unanimitate cărţile. În realitate?

Habermas:

Deşi nu reprezintă mai mult decât un singur stat membru printre cele 28, Angela Merkel poate să dea vina pe interesele naţionale germane sau cel puţin pe cele pe are ea le consideră astfel. Guvernul german obţine avantaje din dominarea economică a ţării, şi chiar mai mult, un avantaj disproporţionat, atât timp cât partenerii săi vor continua să creadă faptul că Germania nutreşte faţă de Uniune o fidelitate lipsită de orice ambiţie politică.”

 

Articolul lui Schäuble, o reacţie la “agasarea provocată de jocul dublu al Berlinului pe lângă şefii de guvern ai altor ţări din zona euro”

 

Mai exact? Habermas spune că în numele cerinţelor pieţei, “în faţa căreia nu ar exista nicio altă opţiune, un guvern federal din ce în ce mai însingurat impune Franţei şi celorlaltor ţări aflate în criză o cură de austeritate severă.”:

Împotriva realităţii faptelor, el judecă toate statele membre ale zonei euro perfect apte să-şi decidă singure politicile bugetare şi economice. Dar atunci când este necesar, tot acestea sunt presupuse, cu ajutorul creditelor de salvare dar fără a fi sprijinite de nimeni, să-şi <<modernizeze>> administraţia şi economia, să-şi relanseze competitivitatea.”

Habermas vorbeşte despre o “suveranitate fictivă” a Germaniei pe care o consideră ca fiind “extrem de confortabilă”. De ce? Deoarece, susţine filosoful, ea scuteşte “partenerul cel mai solid din afacere” de a mai ţine cont de efectele negative “pe care politicile sale o pot avea asupra celorlalţi parteneri, în mod evident mai slabi”. În acest sens, Habermas face referire la o declaraţie din urmă cu un an al preşedintelui BCE Mario Draghi. Declaraţia lui Draghi:

Nu este nici legitim nici viabil ca anumite state să practice politici economice susceptibile de a dăuna altor state membre ale zonei euro.”

 

[singlepic id=869 w=320 h=240 float=center]

 

Habermas pune pe seama “condiţiilor vitrege” în care funcţionează astăzi zona euro un defect iniţial “de concepţie” al unei uniuni politice “niciodată duse până la capăt.”

Filosoful german:

Acesta este şi motivul pentru care soluţia nu constă în deplasarea problemei pe umerii ţărilor deja lovite de criză, simultan cu acordarea de credite. Reţetele de cure de austeritate nu vor fi suficiente pentru a corecta dezechilibrele economice care domnesc în interiorul zonei euro.

Aceste dezechilibre ar putea fi restabilite, pe termen mediu, doar cu ajutorul unei politici bugetare, economice şi sociale comune, sau măcar de comun acord. Şi, dacă nu vrem să ne prăbuşim, cu trupuri şi posesii în tehnocraţie, ar fi bine să cerem cetăţenilor să ne spună ce cred despre un posibil <<Kerneuropa>> [nucleu european] democratic. Wolfgang Schäuble nu ignoră acest aspect şi nici nu afirmă contrariul în interviurile acordate [săptămânalului german Der Spiegel], chiar dacă ceea ce spune nu este conform cu ceea ce face.”

 

Radiografia impasului

 

[singlepic id=870 w=320 h=240 float=center]

 

Citiţi cu multă atenţie. Jürgen Habermas:

Politica europeană se află într-un impas, ceea ce a şi demonstrat [sociologul german] Claus Offe: dacă nu dorim abandonarea zonei euro, este obligatorie implementarea unei reforme instituţionale – ceea ce va dura – , şi aceasta oricât de impopulară va fi. De aceea amână neîncetat rezolvarea problemei responsabilii politici care visează la un alt mandat. Guvernul german este cel care se află în cea mai rea poziţie: căci a trecut deja ceva timp de când asumă, prin acţiunile sale, responsabilitatea întregii Uniuni.

Dar guvernul german este în acelaşi timp singurul capabil să lanseze o iniţiativă pentru a avansa – şi pentru a reuşi are nevoie ca Franţa să i se alăture. Nu este vorba aici doar de ceva futil, ci de un proiect în care cei mai eminenţi oameni de stat ai Europei au investit eforturi considerabile de mai mult de o jumătate de secol. Pe de altă parte, trebuie să înţelegem bine sensul cuvântului <<impopular>>.

Orice soluţie politică logică va avea nevoie de acordul alegătorilor. Şi ce altă ocazie ar fi mai potrivită decât cândva înaintea alegerilor legislative? Restul nu reprezintă decât vorbe în vânt, paternalism. Subestimarea alegătorilor sau supraestimarea, dimpotrivă, este întotdeauna o eroare. Pentru mine ar fi un eşec istoric ca elitele politice să continue să ţină ochii închişi, ca şi cum totul ar fi în regulă, şi să rămâna în logica acţiunilor pe termen scurt şi a discuţiilor cu uşile închise asupra detaliilor, adică exact ceea ce fac acum.

Ar trebui, dimpotrivă, să se adreseze pe faţă alegătorilor cuprinşi de o îngrijorare crescândă, alegători care nu au fost niciodată puşi în faţa unor probleme europene de fond. Apoi, ar trebui să demareze o dezbatere dificilă, obligatoriu, asupra opţiunilor posibile. Toate având un preţ de plătit. Ar trebui în acelaşi timp să ridice omerta care domneşte pe consecinţele nefaste ale redistribuirii, cu care <<ţările donatoare>>, în interesul lor pe termen lung, s-au acomodat pe termen scurt şi mediu, căi este vorba de singurul răspuns constructiv la criză. Cunoaştem deja răspunsul Angelei Merkel – gesticulări cu efecte adormitoare. Personajul său public pare să fie lipsit de un nucleu normativ.”

 

Requiem pentru o Europă “pe ducă”

 

[singlepic id=873 w=320 h=240 float=center]

 

În finalul articolului din Der Spiegel, Habermas trasează geografia situaţională a unei problematici fără ieşire. Filosoful german spune că Europa îşi poate ameliora parcursul aşa cum doreşte, „căci opoziţia, dacă s-ar aventura să pună presiune pe subiectul atât de delicat al Europei, ar risca să vadă cum i se opune un argument zdrobitor, cel al <<uniunii datoriei publice>>

Apoi conchide:

Europa este pe ducă iar puterea politică revine acelora care decid subiectele care sunt <<autorizate>> opiniei publice. Germania nu se bucură în timpul ciumei, ea cască de plictiseală. Faliment al elitelor? Fiecare ţară democratică are liderii politici pe care îi merită. Şi este totuşi o atitudine curioasă să aştepţi un comportament diferit de cel ordinar din partea celor pe care îi alegem. Sunt fericit că trăiesc din 1945 într-o ţară care nu mai are nevoie de eroi. Nici măcar nu sunt client al credinţei potrivit căreia indivizii fac istoria, în general cel puţin. Constat doar, pur şi simplu, că există situaţii excepţionale în care perspicacitatea şi imaginaţia, curajul şi simţul responsabilităţii depozitarilor puterii influenţează mersul lucrurilor.”

 

“Cetăţenii europeni trebuie informaţi”

 

[singlepic id=867 w=320 h=240 float=center]

 

Aceasta este una dintre declaraţiile pe care Habermas le-a făcut în timpul discursului susţinut în cadrul celui de-al 23-lea Congres internaţional de filosofie, organizat la Atena în perdioada 4-10 august.

Habermas a mai spus:

Avem obligaţia de a ne familiariza cu cererile care îi privesc pe toţi europenii, cu procedurile juridice şi cu instituţiile care ne sunt destinate tuturor; avem obligaţia de a fi informaţi asupra complexităţii cerinţelor europene. Cât despre discursul public, el ar trebui să fie ghidat de o anumită sensibilitate pentru politica de cooperare.”

Adrian Papahagi: “Vina fondatoare a României post-ceaușiste a fost lipsa unui proces al comunismului”

Adrian Papahagi: “Vina fondatoare a României post-ceaușiste a fost lipsa unui proces al comunismului”

Adrian Papahagi

Papahagi:

În UE, un nou Nürnberg a fost blocat de comuniștii, marxiștii, trotskiștii și maoiștii extrem de influenți intelectual, mediatic și politic.

Declarația de la Timișoara, memorialul de la Sighet, condamnarea solemnă a comunismului sau înființarea IICCMER sunt inițiative civile sau oficiale importante, dar rămân simbolice câtă vreme nu există posibilitatea legală de a judeca artizanii terorii comuniste.

Torționari siniștri precum Vișinescu trebuie să ajungă în fața justiției. Călăii trebuie să își primească pedeapsa, nu să fie răsplătiți cu pensii generoase.

Două fenomene actuale: bulversarea valorilor şi izolaţionismul în idei naţionaliste. În răspăr – multiculturalismul moderat. Europa şi întrebările la care nu răspunde. Plus partea blestemată a pasiunilor democratice

Două fenomene actuale: bulversarea valorilor şi izolaţionismul în idei naţionaliste. În răspăr – multiculturalismul moderat. Europa şi întrebările la care nu răspunde. Plus partea blestemată a pasiunilor democratice

COPERTA

Filosoful polonez Marcin Król susţine că Europa trece în prezent printr-un fenomen de post-multiculturalism, care se manifestă prin faptul că europenii nu se mai simt bine cu ei înşişi pe bătrânul continent şi nu ştiu cum să rezolve acest disconfort.

Punctul de formare al acestui fenomen? Societăţile care întâmpină mari probleme nerezolvate legate de diversitatea culturală, explică filosoful.

 

[singlepic id=768 w=320 h=240 float=center]

 

Król scrie într-un articol publicat în “Dzienik Gazeta Prawna”:

Niciuna dintre metodele anterioare nu pare a mai fi aplicabilă: nici împărţirea lumii între <<noi>> şi <<ceilalţi barbari>>, nici fascinaţia Iluminismului pentru <<roşu şi negru>>, ca minuni ale naturii, şi nici povara imperialistă a <<omului alb>>.”

O incursiune istoriografică minimalistă în conceptul de multiculturalism ne arată următoarea realitate: ceea ce în anii ’70 reprezenta în ţări precum Statele Unite un standard social de înaltă anvergură comunitară avea să devină în câteva decenii, prin falsificare ideologică stângistă şi prin numărul delirant de conferinţe şi publicaţii privind fenomenul “Multikulti”, o “modă” răsuflată şi perversă, excesivă şi inoperabilă, pe care mulţi au început să o ia peste picior.

 

[singlepic id=770 w=320 h=240 float=center]

 

Król explică:

Şi totuşi, trebuie mărturisit că multiculturalismul, administrat moderat, era în definitiv mai bun decât cele două fenomene cu care ne confruntăm astăzi.”

Care sunt cele două fenomene?

Primul e legat de bulversarea valorilor:

Este o anume tendinţă de a înlocui multiculturalismul cu o acceptare necondiţionată a tuturor fenomenelor culturale, indiferent de originea şi de contextul lor politic, religios, social sau spiritual. Cu alte cuvinte, romanele scandinave, filmele iraniene, muzica indiană şi medicina orientală sunt toate bune. <<Toate bune>> înseamnă de asemenea că ducem lipsă de o scară de valori în raport cu cultura noastră (europeană), dar tot ceea ce este bun este bun, chiar dacă nu ştim de ce.”

Al doilea vizează izolaţionismul în idei naţionaliste:

Cel de-al doilea fenomen care ia locul multiculturalismului este monoculturalismul, strâns legat de ideile naţionaliste, care, deşi intelectual stângace, sunt surprinzător de populare. Într-o anumită măsură, multiculturalismul a apărut întocmai în opoziţie cu monoculturalismul. Dar naţionalismul nu este singurul adversar al multiculturalismului. Ostilitatea faţă de celelalte culturi şi civilizaţii este din ce în ce mai accentuată în sondajele conduse printre comunităţile de imigranţi din diferite ţări europene.”

 

Cea mai mare virtute a ideii de multiculturalism “subestimată în ceasul său de glorie”?

 

Conştiinţa unei multitudini de culturi şi a diferenţelor dintre ele, consideră filosoful polonez, care spune că o mare problemă privind acest aspect l-a reprezentat dintotdeauna faptul că unele persoaneîmpingeau analiza puţin prea departe pretinzând că aceste culturi multiple nu erau numai diferite, ci complet echivalente, sau la fel de preţioase.” Cu alte cuvinte, sindromul de escrocherie culturală al egalitarismului de stânga.

 

[singlepic id=769 w=320 h=240 float=center]

 

Marcin Król:

Fără a vrea în mod special să apăr o anumită idee eurocentristă, trebuie totuşi recunoscut că existenţa a numeroase culturi şi acceptarea acestei existenţe nu împiedică faptul că a noastră ne este în mod natural mai apropiată, sau cel puţin ar trebui să fie astfel. Fiecare cultură reprezintă sau promovează valori specifice, iar, ca occidentali, pur şi simplu, nu putem adera la unele dintre ele. Ca de exemplu legile în privinţa femeilor în anumite ţări musulmane, sau practicile culinare consistând în consumul, în unele ţări din Orientul Îndepărtat, animalelor de companie pe care aici le îndrăgim.”

 

La ce întrebări Europa nu îndrăzneşte să dea răspunsuri “clare”?

 

Legat de post-multiculturalism, Król mai spune:

Este mai întâi vorba despre imigranţii care, deşi lucrători şi indispensabili, nu au nicidecum intenţia de a participa la cultura sau politica ţării în care îşi au reşedinţa. Ceea ce creează o adevărată problemă, nu numai pentru le sunt datorate aceleaşi prestaţii sociale ca şi restului societăţii (educaţie, sănătate), dar şi pentru că nimeni nu are instrumentele pentru integrarea lor în comunitate, astfel încât ei să aibă aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi ceilalţi cetăţeni.

Acest fenomen este deosebit de vizibil în Olanda, dar şi în Germania sau Franţa. Unele ţări au experimentat diverse forme de constrângere <<soft>> (ca de exemplu, învăţarea istoriei ţării), dar aceste experienţe nu au sedus nici prin esenţa lor, nici prin eficienţă.

La urma urmei, unii imigranţi, mai ales cei musulmani, vin din ţări care încurajează făţiş o poziţie antioccidentală. De ce ar deveni ei deodată bărbaţi şi femei ai Occidentului? De ce ar trebui să devină brusc occidentali? Pe de altă parte, dacă aşa vine treaba, ne putem cu adevărat permite o astfel de prezenţă cu milioanele? Nimeni în Europa nu îndrăzneşte să dea un răspuns clar la astfel de întrebări, şi puţinii care o fac sunt imediat – şi pe bună dreptate – ostracizaţi drept radicali, condamnaţi şi uneori chiar acuzaţi de rasism sau fascism.”

 

“Ciocnirea civilizaţiilor”

 

[singlepic id=771 w=320 h=240 float=center]

 

Pornind de la ideea de “ciocnire a civilizaţiilor” a lui Samuel Huntington, Król îşi pune următoarele întrebări cu semnal de alarmă:

Care mai este atunci sensul multiculturalismului, şi chiar al toleranţei? Trebuie să tratăm duşmani potenţiali ca pe nişte concetăţeni, dacă nu chiar fraţi? Nu ar fi mai bine să ne întoarcem la rădăcinile, miturile, simbolurile noastre, la tradiţiile noastre, dacă nu neapărat europene, măcar naţionale?”

După care, filosoful intră în zona turbulentă şi înceţoşată a “rădăcinilor europene”:

Dar şi în acest caz se dovedeşte rapid că în realitate nu ne putem agăţa de nimic. Deşi apar opere culturale din teritorii europene puţin cunoscute până acum, cum ar fi thrillerele suedeze, această revenire la tradiţie nu serveşte decât pentru a explora colaborarea suedeză cu Germania nazistă. Adevărul este că lozincile pline de mândrie despre rădăcinile europene sunt în general goale de sens.”

Filosoful concluzionează articolul subliniind cu roşu următoarea situaţie a civilizaţiei europene pentru care, în opinia sa, multiculturalismul “era într-adevăr ultima tentativă rezonabilă, deşi uneori exagerată” de rezolvare a unei probleme lăuntrice:

Fie decidem că ceilalţi nu există, fie că trebuie să le punem zăgazuri fizice şi spirituale, ceea ce nu poate duce decât la dezastru.”

 

[singlepic id=772 w=320 h=240 float=center]

 

Temă de gândire pentru politologi, sociologi ai culturii etc. şi nu numai: să fie post-multiculturalismul şi un reflex al acelei temeri faţă de vid din lumea post-totalitară despre care vorbea, prin anii ’90, Olivier Mongin, categorisind-o ca aparţinând unei anumite “părţi blestemate” a pasiunilor democratice?

Democraţie reprezentativă sau democraţie electronică directă?

Democraţie reprezentativă sau democraţie electronică directă?

eDEMOCRACY

De când cu nesfârşita degringoladă politică din Italia, tot mai mulţi italieni au început să discute aprins despre un subiect care, pus în practică, ar da peste cap multe „ritualuri” politice. Şi nu doar atât, ci ar produce şi un impact mentalitar considerabil. Este vorba despre înlocuirea democraţiei reprezentative cu o democraţie electronică directă. Trendul acestei idei l-a dat în Italia Mişcarea 5 Stele, condusă de controversatul Beppe Grillo, care vede în acest tip de democraţie soluţionarea unui anumit decalaj, fundamental din multe perspective, dintre alegători şi partidele politice. Un decalaj autist. Decalajul? Ni-l explică, limpede, Juan Carlos De Martin, într-un articol recent din La Stampa:

În timp ce milioane de oameni utilizează din ce în ce mai mult Internetul pentru a se informa, partidele politice ignorau şi, în cea mai mare parte, continuă să ignore transformarea a milioane dintre potenţialii lor alegători (în principal, cei mai tineri). De altfel, partidele care au fost la guvernare nu au considerat că ar fi o prioritate introducerea unor noi instrumente de democraţie directă în instituţii. Cu alte cuvinte, în timp ce efectele politice ale Internetului asupra oamenilor se amplifică şi se consolidează, consecinţele pe plan politic abia dacă se întrezăresc. Această inerţie multipartită a condus la apariţia – iniţial în cercuri restrânse de persoane, apoi în segmente mai largi ale populaţiei – a unui interes pentru forme de democraţie electronică directă. Cu alte cuvinte, la sistemul partidelor, perceput drept opac, autoreferenţial şi corupt, s-a ajuns să fie propusă ca alternativă democraţia directă, considerată superioară celei reprezentative.”

Ce spune, practic, conceptul de democraţie electronică? Spune că gradul de reprezentativitate al parlamentarului în procesul democratic să fie redus doar la stadiul unui simplu executor al deciziilor. Aveţi dreptate, treaba alunecă în distopie. Istoria ne-a demonstrat-o, de multe ori cu accidente politice de proporţii, ca să nu mai vorbim de sânge, că nu e chiar atât de inspirat să laşi loc voinţei populare de prea multă voltă participativă. Propunerea e populistă, fără niciun dubiu. Şi totuşi, în unele aspecte, nu ar trebui chiar atât de uşor expediată în cutia cu propuneri nocive. În acest sens, se cuvine să-l cităm din nou pe Juan Carlos De Martin, perspectiva lui e destul de antrenantă:

Ar fi mai util să ne gândim cum să stimulăm evoluţia democraţiei reprezentative spre forme mai participative, spre ceea ce putem numi, potrivit lui Stefano Rodotà, democraţie continuă. Propunerile în acest sens nu doar că nu lipsesc, dar, în multe cazuri, au fost aplicate cu succes.

În afara dialogului continuu dintre politicieni şi alegători, sunt organizate dezbateri participative (spre exemplu, experienţa din Porto Alegre), sunt efectuate sondaje de opinie în scop deliberativ, precum cele propuse de James Fishkin, sunt organizate referendumuri, există obligaţia discutării în parlament a unor propuneri legislative provenind din iniţiative populare de genul dezbaterilor publice din Franţa. În plus, la nivel european, există directivele privind iniţiativele populare, o noutate prevăzută în Tratatul de la Lisabona.

Partidele ar trebui să îşi însuşească aceste propuneri pentru a le aplica în primul rând în interiorul lor şi abia apoi la nivel local, naţional şi european. Altfel spus, soluţia de ieşire din criza actuală nu este nici democraţia directă online, nici menţinerea fără modificări a actualului sistem, ci o evoluţie – efectuată de partide reformate în profunzime (sau de partide cu totul noi) – a democraţiei reprezentative spre forme mai participative: oare va fi cineva capabil să facă faţă acestei provocări?”

Axa răului

Axa răului

AxisOFevil

În 2002, cerberii corectitudinii politice aveau să înceapă a vântura pe deasupra capetelor buzduganul dialectic, iar dreptacii de stânga aveau să scuipe indignaţi într-o parte.

De ce?

În 2002, în discursul „Starea Naţiunii”, preşedintele de atunci al Statelor Unite, George W. Bush, pronunţase un concept ce stârnise o rumoare de proporţii în rândul elitelor intelectuale şi în mediile politice.

Conceptul?

„Axa răului”.

The Axis of Evil.

Conceptul a fost introdus în panoplia terminologică a Casei Albe de David Frum, speechwriter-ul lui Bush la acea dată, căruia i se ceruse să găsească urgent o expresie simplă, dar de impact subit şi memorabil, menită să esenţializeze mutările strategice ale SUA.

Iranul, Irakul şi Coreea de Nord – acestea erau statele ce alcătuiau atunci „Axa răului”, cele trei chipuri ale urii balistice.

Şi după cum arată în prezent harta universală a delirului fundamentalist şi a retoricii belicoase, înjurăturile şi criticile pe care conceptul şi le-a încasat în urmă cu 11 ani se dovedesc acum a fi perdantele dezorientate ale pariului istoriei. Fiecare dintre ţările menţionate de George W. Bush în discursul programatic anual în faţa Congresului au demonstrat constant în toţi aceşti ani o voinţă războitoare.

În 2002, George W. Bush spunea despre Coreea de Nord că este un „regim care se înarmează cu rachete şi arme de distrugere în masă, în timp ce îşi înfometează cetăţenii.”

Aşadar, uitându-ne la planurile nucleare ale Phenianului din ultimii ani: Bush vorbea în dodii?

Vă aştept cu noi propuneri pentru axă.

Page 1 of 212