GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

Tele-prietenia – modelul de weekend

Un om modern e un om care ştie ce-i trebuie, nu ce îi lipseşte.

Prietenia a traversat antichitatea, evul mediu, romantismul şi apoi a murit. A rămas ca o căprioară îngheţată, cu picioarele în sus, definitiv claustrată în pădurea „plângăcioasă” a romantismului; asta în hohotele de râs ale vânătorului modern.

Folosul spiritual şi plăcerea spirituală au fost executate. A supravieţuit cel mult un capital de zâmbet în puţinele discursuri cu tematică care le mai evocă. Folosul şi plăcerea spirituale sunt lucruri caduce, care nu se mai vând. Nu adună capital de imagine şi nu aduc nici un profit imediat. Timpul, iluzionistul de serviciu, ca David Copperfield, ne grăbeşte să intrăm legaţi cu lanţuri în cutia cu interese imediate. Şi pentru asta trebuie să intrăm în parteneriate. Mai bine spus – să dispărem în parteneriate.

Poşta lucrează în parteneriat. Societatea de salubritate lucrează în parteneriat. Societatea de sicrie lucrează în parteneriat. Timpul lucrează şi el în parteneriat: te ucide, dar contribui şi tu. Asta benevol, timpul liber doar ne aparţine!

Folosul şi plăcerea spirituale au dispărut dintre necesităţi. Dar tot un fel de folos şi un fel de plăcere îi adună pe moderni împreună. E vorba de un folos material şi de o altă plăcere – a deconectării. Ele stau la baza sentimentului de automulţumire azi; ca un carburant de ultimă generaţie, deservesc motoarele parteneriatului. Celălalt carburant, binele, care avea în vedere prietenia, s-a consumat odată cu fenomenul propriu-zis.

Prietenia „de epocă” nu mai e cool, s-a demodat ca orice valoare. Şi costă prea mult. În timpuri prea scumpe, cumperi maşini, fabrici, orice şi nu te laşi păcălit. Un om modern este un om care ştie ce-i trebuie, nu ce îi lipseşte.

Prietenia e un act de cultură, nu e un gest improvizat, întâmplător de sociabilitate. E un act spiritual, nu o întâlnire într-o gară. Ea nu se regăseşte în schimbul sărăcăcios şi onomatopeic dintr-un parteneriat de sâmbătă, în care maşinile se întrec, cârnaţii se prăjesc împreună şi copiii se joacă. Contrar a ceea ce se promovează, prietenia nu e de găsit în castele sau breslele de lucru moderne, în organizaţii şi asociaţii, care deservesc un interes sau oferă o plăcere comună. Instituirea confuziei în ceea ce priveşte natura unor valori, suprapunerea, gonflarea premeditat făcute în interes mercantil (în numele aceluiaşi dumnezeu care este profitul de orice fel) a unor noţiuni total diferite ca amiciţia, colegialitatea, camaraderia, toate suprapuse grosolan peste termenul de prietenie, au dus la o degenerare premeditată, de altfel construită cu grijă, cu răbdare, şi având în vedere un rezultat sigur.

În fond, prietenia a rămas în conştiinţa noastră ca o prejudecată, ne stânjeneşte ca o superstiţie. Ar fi bine să existe pur şi simplu o astfel de valoare sau să se perpetueze de la sine, măcar contribuabilă la un sistem personal de siguranţă. Frica de singurătate e un simptom degenerant al societăţii în care trăim, dar asta nu declanşează nici un mecanism de generozitate. E retezat drumul spre orice fel de implicare emoţională, e scos din calcul sentimentul ca un punct slab. Nimeni nu sesizează acest (banal) „viciu de procedură” care guvernează un iad social şi are la capăt, întotdeauna, un om disperat.

Prietenia este un lucru complicat, cu un drum sinuos şi suportă infinite ipostaze. De pildă, o prietenie poate creşte şi se poate îmbogăţi chiar şi în lipsă. Orice deturnare de destin poate influenţa traiectoria ei concretă, dar nu se poate atinge de esenţialul „divin”. Există reîntâlniri definitorii care nu au la bază nimic din spectaculosul de tip Dumas („Peste două zeci de ani”). Ele sunt posibile şi nu trebuie asimilate ficţiunii şi literaturii. O prietenie, în elementele ei carnale, de înţelegere imediată, depăşeşte uneori chiar puterea de percepţie a protagoniştilor. Cert e că, în centrul noţiunii de prietenie, stă acel miez impalpabil, care supralicitează acţiunile noastre în corespondenţă şi care supraevaluează sentimentul comunicant.

Prietenia este un act foarte intim. Ca şi dragostea, nu e la îndemâna oricui. Ea nu se lasă negociată la sărbătorile creştine, traficată la cele păgâne, ea nu umblă deghizată cu un bostan pe cap de halloween şi nu se lasă împrumutată prin concedii şi vacanţe la Roma; nu se lasă îmbătată cu discursuri la nunţi şi botezuri, declamată toamna când se face vinul, recitată pe estrada de la sărbătoarea berii. Nu are ambiţia de a se afişa ca o precupeaţă în momentele-cheie pe care orice mitologie le cere şi orice societate le impune. Mai mult, ea nu se lasă încălzită ca o supă nici măcar la focul căminului „sacru”. Prietenia e ceva special. E ca poezia. Li se întâmplă la câţiva s-o trăiască.

 

Sursa: arhiva Sud Est Forum

Foto:  Cornel Gingărașu

Posted by on iunie 8, 2018. Filed under HOME,IN CAUTAREA CHEFULUI PIERDUT,NEWS. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry