GRAND Galleries

Galleries

[Galleries not found]

Linia vietii e linia unui corp frumos-Interviu Razvan Bradut

Acum ceva vreme Alexandra Crisbășan mi-a trimis o serie de întrebari din care s-a materializat urmatorul interviu, publicat parțial pe blogul F64.  Am considerat că e nevoie să public răspunsurile mele în întregime, o serie de detalii personale importante fiind omise.

Cine esti? Lasa audienta sa te cunoasca!

Cine sunt? Grea intrebare pentru un simplu om care inca nu a aflat destule despre el incat sa spuna ca se cunoaste. Am doar impresia ca am strans destula informatie despre mine insumi, cateodata, incat imi vine sa strig “Asta’s eu!”, noroc ca e trecatoare. E un traseu sinuos si destul de dificil, uneori, ce va dura o viata intreaga fara sa-si afle finalitatea. Refuz sa ma incadrez intr-un simplu paragraf, pe motiv ca ne redefinim in fiecare zi. Cel ce sunt acum e doar suma gandurilor, dorintelor si experientelor omului ce eram anul trecut, cu pasiuni arzatoare si demoni ce musca adanc. Raspunsul simplu ar fi – sunt cutare, chemat pe lumea asta prin produsul dragostei a celor doi oameni pe care ii zeific si carora le port cu mandrie numele de familie, in anul de gratie X, in orasul Y, crescut pe ici-colo, cu studii dincolo si asa mai departe. Dar asta n-ar spune nici 0,2 la suta din varful icebergului ce sunt ca fiinta, ci ar fi o definitie dupa care as putea fi incadrat mai usor intr-un sertar din imensul “dulap” al umanitatii.

De unde ai inceput, care a fost momentul in care ti-ai dat seama ca vrei sa urmezi aceasta pasiune?

Inceputurile pasiunii fotografice sunt indepartate si invaluite intr-o usoara negura, dar prezente in mine ca fiind mai ieri, inscrise in lantul ADN-ului meu pe filiera paterna. Bunicul meu, pe care mi-l amintesc destul de vag, isi construise propriul cuptor in care fixa, folosindu-se de o tehnica stiuta doar de el, fotografii in ceramica, in sepia sau nuante de gri si negru, spre a fi folosite ulterior pe mormintele celor ce si-au incheiat misiunea aici. Din spusele familiei, avea absolut tot ceea ce ii trebuie unui astfel de om, multe din ele facute de mana lui, inclusiv o balanta micrometrica, de care se folosea sa cantareasca substantele necesare. Deseori ma intreb ce simtea, in toata meticulozitatea lui, mai ales cand ma aflu in camera obscura, inconjurat de substante si mirosuri atat de familiare, fata de care am deprins o usoara dependenta.

Stra-unchiul meu avea ca hobby fotografia pe film, weekend de weekend inchizandu-se in baie pentru cateva ore sa poata developa asiduu. De la el am mostenit o mare parte din aparatura si ustensilele ce acum imi “mobileaza” si innobileaza camera mai sus mentionata. Patina timpului asupra lor e fantastica. Dar, sa revin la inceputurile mele. Visul meu de copil indragostit de soldatei de plumb, si nu numai, a fost sa devin lunetist-parasutist, un vis pe care l-am dat uitarii pana mai tarziu in viata. Cand eram la liceu, tatal meu a dat curs dorintei mele adolescentine de a fi in pas cu moda tehnologica, in vremea cand abia apareau primele telefoane cu ecran color si camera foto atasata si asa am ajuns sa detin prima mea camera foto la purtator sub forma unui Samsung E700. E o experienta fantastica sa poti primi puterea de a opri timpul in loc acolo si atunci unde te afli iar apoi sa revizitezi momentul ori de cate ori ai nevoie, printr-un simplu click. Pe masura ce am crescut am trecut prin tot felul de aparate, dar prima iubire nu se uita niciodata.

De ce fotografia nud? Sau, poate inca nu te cunoastem noi suficient, asa ca rectific: te mai pasioneaza alte stiluri de fotografie sau alte forme de arta?

Nudul. Prima experienta pe care mi-o amintesc legata corpul gol al unei fete a fost la 4 ani si jumatate. Mama mea pe atunci era spitalizata, iar tatal meu plecat intr-o delegatie de serviciu. Peste noapte am ramas la o studenta de 21 de ani, bona mea de atunci, pe nume Lili. Nu-mi amintesc de ce a lasat o lumina pe hol aprinsa inainte sa ne culcam, poate ca frica mea instinctiva de intuneric a cerut-o si ea a vrut sa-mi faca pe plac, sau pur si simplu asa dormea ea. Cert este ca am asteptat sa adoarma, eu la randu-mi facandu-ma ca dorm, iar apoi am dezbracat-o din pura curiozitate tipic umana. Nu de tot, ci numai cat sa vad partile esentiale. Am trait pana tarziu cu impresia ca parul pubian este de fapt tot ceea ce se ascunde dupa materialul textil. Scena asta se intampla inainte de revolutie, cand probabil asta era normalitatea vremii. Faza tare e ca pe moment ea mi-a facut jocul si m-a lasat in pace, dar a doua zi i-a spus tatalui meu, in prezenta mea, tot ceea ce s-a intamplat, iar eu am rosit pana-n varful urechilor, planul meu pueril fiind dejucat.

                 

Ajuns la maturiate cerebrala imi reamintesc visul de a fi lunetist intr-un moment de claritate si-mi dau seama ca eu ca persoana nu pot face rau unui alt seaman voit fara ca judecata constiintei sa nu ma urmareasca atunci cand pun capul pe perna si inchid ochii. Imi redescoperisem dragostea fata de oameni dupa o buna perioada de judecata asupra umanitatii pentru toata distrugerea adusa naturii. Uitasem ca fac parte din ea si ma judecam tacit inclusiv pe mine, prapadul adus regnului animal fiind intretinut prin simpla nevoie de supravietuire. Omul e inca foarte mic si barbar, asemuit doar cu furnicile in materie de razboi impotriva propriei specii, de multe ori doar pentru niste linii imaginare trasate tot de noi, numite granite, sau neintelegeri intre lideri legate de resurse, hartii (bani) sau putere. Iar cand simtitm nevoia sa sarbatorim, ucidem majoriatea animalelor domesticite si le consumam, fara sa tinem cont de durerea produsa. Doar cand ajungi intr-un abator poti vedea o imagine de cosmar, unde o mama isi plange puiul, in timp ce-si asteapta randul la executie. Asa ca aleg viata, ma las de carne, opresc gandurile de auto-distrugere si totusi devin lunetist, dar omul urma sa ramana in viata si dupa ce eu voi fi tras in el.

               

 Copilul din mine jubileaza. Dar vrea ceva greu totusi. Asa ca, intrebandu-ma care e finalitatea in materie de fotografie ce implica omul, ajung la concluzia ca nudul trebuie sa fie cea mai dificila parte si ca trebuie sa existe o incredere atat de mare intre subiect si cel din spatele aparatului incat sa se renunte la bariera impusa de haine, dogme si prejudecati. Dispare distanta energetica si mentala dintre tine si el ca atunci cand un domn pe care il stimezi foarte mult iti spune sa lasi curtoazia deoparte si sa discutati ca egali, folosindu-va de numele mic. Juniorul din mine spune – Ok, dar stii ce sa ceri cand ajungi in acel moment delicat si poate un pic tensionat? Asa ca, trec de partea opusa a “baricadei”, ma lepad de haine si ma las fotografiat in toata splendoarea mea incercand sa trec prin toate starile pe care le poate simti un altul. “Sunt doar un om si nimic din ce este omenesc nu trebuie sa fie strain de mine”, asa ca experimentez pe pielea mea totul, inclusiv nuduri in aer liber de Sfantul Stefan, apa rece, dar si caldura extrema. Pielea de gaina in fotografie e distractiva, nu stii sigur daca era frig in locul respectiv, trairea modelului era atat de intensa sau muzica prea buna.

               

 In ultima perioada am cochetat cu pictura, alegand sa petrec o buna bucata din timpul meu cu oameni ce au legatura cu ea, sa invat sa “vad” mai bine trecerea de la o nuanta la alta a culorilor, imbinarea lor, sa inteleg mai bine echilibrul compozitional si sa ma imbogatesc cu orice pot “fura” si folosi cu succes in editare. Nefiind punctul meu forte insa, din lipsa de aplecare si dorinta, prefer sa petrec mai mult timp in spatele camerei decat in fata programelor de editare, asa ca voi lasa pe altcineva, mult mai priceput sa se ocupe adesea. Inainte de pictura am desenat putin in carbune sa-mi antrenez creierul sa perceapa lumina, umbra si penumbra. Insa fotografia pe film m-a invatat sa vad si sa vizualizez cel mai bine, prin trial & error, iar pentru asta tin sa le multumesc mentorilor mei in ale filmului. Zilnic fac ceva ce tine de “pictura cu lumina”, orice ajuta.

Ce este cel mai dificil atunci cand fotografiezi oameni goi?

Dificil nimic nu cred ca e. Uitandu-ma in urma, totul pare usor, inclusiv cotiturile unde am stagnat mai mult sau mai putin. De obicei, din prima sedinta nu iese totul cum imi doresc, dar am invatat sa traiesc momentul si sa ma multumesc cu o stare de prezenta continua, a observatorului tacut din sinea mea. Actul creatiei cere o anumita stare de spirit, iar ea va fi intotdeauna acolo unde ma aflu si va bate orice plan mi-am facut de acasa. Sunt extrem de multe momente si treceri de la o stare la alta pe parcursul unei sedinte, eu fiind un empat, trec prin tot ce trece si subiectul din fata mea, iar senzatia de oglindire a unor trairi pe care le primesc din plin prin prisma obiectivului e fantastica. Uneori e prea mult pentru cat pot duce si e nevoie sa luam o pauza, sa ma pot recompune ca fiinta, alteori chiar eu le provoc. Partea mai complexa e sa faci omul sa uite de aparat, in cazul in care nu e model profesionist sau actor, sa il conduci in starea de visare cu ochii deschisi si sa ramana acolo, iar apoi sa-ti “dea” fara sa iasa din zona aceea ceea ce tu vrei sau cauti. Treaba mea pare extrem de simpla, vazuta din afara, e nevoie sa-mi aleg punctul de statie si momentul declansarii, sa stapanesc tehnica aparatului si eventual schema de lumini, in cazul in care nu ma folosesc de cea naturala sau existenta in incaperea respectiva. Asta o stie orice fotograf care lucreaza cu oamenii, dar secretul e dincolo de aparente, intotdeauna. Trebuie gasit frumosul din fiecare individ si expus asa cum il vezi tu, de te-ai antrenat indeajuns s-o poti face. Iubirea de sine nu e narcisim, mi-a spus-o candva un calugar, ci o stare de normalitate, tu facand parte din creatie, celulele tale raspund la chemarea gandului tau si se aliniaza pe masura, iar corpul tau e singura masina perfecta pe care o vei detine in viata asta, asa ca merita tot ce e mai bun. Mi-ar fi greu, cred, sa fotografiez un om ce nu se iubeste, pentru ca ura sa fata de propria persoana imi pare ca iese prin toti porii. Dar sunt sigur ca as putea alina suferinta asta, prin cateva vorbe si/sau cadre demne.

Ce mesaj transmiti? Ce parte din tine dezvalui prin fotografie?

O inima buna aduce pacea peste tot pe unde ajunge posesorul ei. Ca artist, ma hranesc cu bucuria din ochii omului atunci cand ii implinesc o dorinta, fie ea constienta sau nu. Iar noi toti ne dorim sa fim expusi si vazuti in cea mai buna lumina sau forma a noastra si tanjim dupa recunoastere si feed-back din partea celorlalti. Totodata, pe masura ce m-am specializat, mi-am dat seama ca arta e extrem de subiectiva, frumusetea e intr-adevar in ochiul privitorului, iar ea va tine strict de suma experientelor sale anterioare si cunostintelor dobandite, un cadru frumos fara o poveste in spate te poate lasa rece, iar fotografia perfecta nu exista, asa ca nu mai alerg dupa ea. Am oprit grijile, televizorul, gandul rau pe cat posibil, incerc sa ma inving in razboiul interior cu mine insumi, cu fricile si prejudecatile mele si sa raman stanca atunci cand parerile celorlalti, avizate sau nu, incearca sa ma atinga. Prefer sa creez decat sa-mi bat capul cu “eu as fi vazut-o asa”. La sfarsitul vietii asteia vor ramane doar faptele mele facute pentru ceilalti si ce las in urma in materie de fotografie, vorbele sunt ca vantul, atat cele rele, precum si cele bune. Incerc sa las lumea mai buna fata de cum am gasit-o, imi fac treaba in coltisorul meu cat pot de bine si aleg sa ma inconjor cu lucrurile pe care le consider eu frumoase si sa-mi petrec timpul cu oamenii care ma ridica atunci cand demonii mei interiori isi arata coltii. Imi place libertatea in exprimare si traire, asa ca forma mea de iubire elibereaza intotdeauna, nu acapareaza. Ma razgandesc adesea, inca lucrez cu mine sa n-o mai fac, dar totul e relativ. Am iesit din timp cand am inteles ca e doar al corpului, dar moartea celorlalti imi reaminteste de faptul ca e singura promisiune sigura din viata asta si ma face sa tin focusul pe ce-mi doresc sa fac si sa ma bucur de tot ceea ce vine spre mine, totul fiind doar o lectie ce ma va duce inapoi “acasa”. Pana atunci, e un mare experiment la care sunt partas ca scenarist, regizor, director de platou, actor, luminist, cameraman, baiatul cu apa si, uneori, fac montajul/editarea. Incerc sa ma dezvalui tot, dar preferabil pe bucati, ca un film bun, cu suspans si putin mister. Vreau sa ajung la finele vietii si sa pot spune “Wow, what a ride!”, decat sa plec cu dorinte neimplinite si “oare cum ar fi fost daca…?!” Si as vrea asta pentru toti, dar fiecare isi alege drumul pana acolo, eu il pot merge doar pe al meu. Raiul si iadul sunt doar stari mentale, pentru mine, iar corpul imi este templu unde slujesc necontenit. Mesajul meu e simplu, va iubesc in toate formele voastre si vreau sa impart cu voi.

De ce crezi ca oamenii se tem, le este rusine sa se expuna in acest fel si de ce consideri ca in 2017 mai exista stigma de nud = pornografie?

Teama. Dimensiunea mea umana vulnerabila nu mai recunoaste teama ca fiind un sentiment viabil. Ea nu exista la copii, ci doar se invata de la adulti. Si e o boala destul de grea, dar usor de ucis cand alegi sa lucrezi cu tine si sa iti anihilezi voit spaimele. Inveti sa ai incredere ca totul va fi bine. Spuneam mai sus ca am vrut sa ajung parasutist, dar ceea ce am omis e ca am suferit de o imensa frica de inaltime. “Nebunul” asta de trup stia ceva si incerca sa se protejeze ascunzandu-se dupa frica de moarte. Asa ca a trebuit sa-l duc la re-educare, sa-l fac sa inteleaga ca ii vreau intact si ca merita sa-si incalce principiul pre-programat de auto-conservare, dar aveam de trecut un test. Asa ca l-am aruncat din avion, intr-o zi superba, la asfintit, si norocul a fost sa treaca si printr-un nor dens si gras pe care il simt in palma de fiecare data cand retraiesc amintirea. A fost cea mai eliberatoare experienta pe care am trait-o pana acum, am reverberat 3 zile dupa, iar la a doua tinitusul s-a oprit. Cocktailul de adrenalina combinat cu dopamina si serotonina a fost cel mai puternic drog pe care l-am simtit, iar apoi am cunoscut starea de beatitudine. Intorcandu-ma prin traficul din Bucuresti nu simteam nici o nevoie sa calc pedala, apoi am ajuns la un local unde un copilas a inceput sa planga langa mine, in timp ce ospatarul a spart o farfurie undeva in spatele meu. In mod normal, macar una din cele 3 situatii trebuia sa ma afecteze in vre-un fel. Dar nimic, absolut nimic nu reusea sa ma atinga, eram extrem de linistit. De ce iti spun povestioara asta nici eu nu stiu, dar acolo a fost momentul in care am inteles pe deplin zicala ca teama este mica moarte ce ma ucide constant si continuu si ca fara ea mor doar o singura data.

                 

Revenind la intrebarea ta, fiecare isi stie raspunsul sau, eu nu vreau sa-mi exprim opinia legata de un subiect personal ce nu tine de mine. Pot arunca in stanga si in dreapta cu ideea mea de vina, ba ca e societatea, educatia primita acasa si in scoli cu frica de ce vor spune ceilalti, biserica, istoria hainelor inchise la culoare si eventual pana-n gat din intreaga Europa cu tentativa lor de unformizare, sau sa spun multe cuvinte legate despre asta, ca un politician veritabil, dar fara sa rezolv nimic. Nu sunt profesor, nu vreau sa educ masele si nici nu ma intereseaza de cineva crede ca nudul din arta poate fi stampilat ca pornografie, indifierent de epoca din care provine. Poate parea infatuare, dar sistemul de credinte al fiecaruia e diferit, personal si in straturi impuse de catre un altul care a crezut ca e mai bine asa. Cine’s eu sa cred ca pot schimba pe cineva, cand abia m-am putut schimba pe mine?

Exista un ideal pe care vrei sa-l atingi in calitate de fotograf sau doar te lasi purtat de pasiune?

Da, exista. E acolo si-l tin in vizor, lucrez pentru el zi de zi, strang experiente si ma bucur de calatorie. Mi-a zis cineva zilele trecute ca iadul pentru el ar fi sa ajunga pana la sfarsitul vietii, iar in ultima sa zi pe Pamant sa-si intalneasca varianta cea mai buna a lui ce ar fi putut sa devina. Asa ca m-am hotarat, vreau tot! Cum a spus-o si Freddie Mercury. Ramane de vazut ce si cat primesc, va anunt in ultima zi de voi fi pe deplin multumit, sau imi cer banii inapoi pe bilet.

               

Povesteste-mi despre proiectele pe care le-ai avut si despre cele pe care planuiesti sa le faci in viitorul apropiat.

Despre trecut, numai de bine. Prefer sa-mi las munca sa vorbeasca de la sine. Despre viitor, nu vreau sa las nimic scris. Daca intre timp ma razgandesc? Creez destul de haotic, iar toate proiectele nascute in mine si neaduse in realitate inca sunt acolo, in subconstient. Uneori le visez, alteori le vizualizez din starea de trezire. Nu stiu, insa, pe care il voi manifesta primul, totul tinand si de oamenii cu care lucrez, in functie de cum sta fiecare cu timpul liber, plus alte necunoscute. Majoritatea proiectelor mele le fac singur, unde e doar subiectul cu mine. Incerc, pe cat posibil, sa aflu detalii legate de ce il defineste ca om, ce afinitati are si sa fiu eu insumi maleabil, sa pot suplini cerintele sale. Iar lucrurile astea dureaza si se fac pe indelete, e nevoie de comunicare si relationare tipic interumana, pot trece zile, saptamani sau ani pana intelegem amandoi ce ne dorim sa facem. Am zile si zile, iar deseori conteaza si cu ce chef ma trezesc dimineata, dar astept cu nerabdare ca natura sa revina la viata si sa ies din confortul studioului sau incaperilor ce ma indeamna la letargie.

 Sigur ai avut tot felul de experiențe interesante făcând fotografii, care este cea care te-a marcat cel mai tare?

Am zambit. Nu uiti niciodata cadrul pe care l-ai vazut dar l-ai ratat din diferite considerente. Ramane cu tine ca o naluca nehranita si vesnic insetata, ca impresia unei amprente sangerie si difuze lasata pe o coala de hartie, aflata intre doua geamuri. Oricat de mult ai freca acele geamuri, lumina refuza sa treaca complet. Primele mele doua role de film pe 35mm, facute in decurs de trei luni cu diferite persoane, n-au iesit. Trageam strict digital pe atunci si incepusem sa cochetez cu filmul, ca extra-pasiune. Nu-ti pot reda in cuvinte durerea extrema pe care am resimtit-o dupa acea asteptare. Ma aflam deasupra chiuvetei, filmele erau developate corect (asta am aflat-o mai tarziu, mergand cu ele la profesorul meu de arta fotografica), dar complet transparente. Nu incarcasem cum trebuie filmele in aparat, drept urmare am tras acelasi cadru in gol, fara ca filmele sa avanseze. Atunci a fost cea mai neagra noapte ce mi-a fost data s-o traiesc, ca “fotograv”.

               

Daca ai putea sa faci abstractie de absolut orice, unde ai pleca in momentul de fata sa faci fotografii, cu cine si de ce?

In sfarsit, o intrebare ce ma indeamna la un proces imaginativ puternic. As pleca pe o planeta indepartata, sa cunosc si sa fotografiez locuitorii ei. As lua cu mine o suita intreaga de cantareti, sportivi de inalta performanta, ca reprezentativi ai speciei noastre si cateva din exemplarele cele mai rasarite din regnul animal, de la cai pana la delfini, ca intr-o mica arca. Muzica e arta ce atinge sufletul, orice forma ar ocupa el, doar atmosfera de acolo sa fie prielnica pentru folosirea corzilor vocale. Daca ar fi sa ma limitez la mica noastra planeta albastra, atunci as merge in Noua Zeelanda, cu o fata cu pielea extrem de alba, pentru contrast. Si asta doar pentru ca n-am facut-o. Inca.

(interviu F64, februarie 2017)

http://razvanbradut.ro/

Posted by on mai 1, 2018. Filed under HOME,NEWS,PORTOFOLII. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry