Nu se mai aștepta nimeni ca în a doua jumătate a lunii martie să fie viscol și drumurile să se blocheze, trenurile să fie anulate, iar școlile închise. Și totuși, în mare parte a țării, aceasa era situația. Vântul era ca o lamă de oțel și nămeții păreau să îngreuneze sufletul, făcând din obișnuita deplasare cotidiană o adevărată aventură. Deși se anunțase venirea Doinei Ruști la Galați,  nimeni nu avea această certitudine, tocmai din cauza vremii.

Dar a reușit să ajungă. Și nu singură, ci cu Dan Lungu, căruia, de asemenea, îi citisem o parte din scrieri. Multă lume în Aula Magna, elevi și studenți deopotrivă, profesori, dar și scriitori, gazetari, un public variat, așadar, și nu m-am putut împiedica să judec situația delicată. E greu să vorbești unui public eterogen și atât de numeros. Mă interesa mai mult să văd cum se va descurca și eram, recunosc, curioasă să o văd pe Doina Ruști în carne și oase, nu numai la televizor. Voiam să o cunosc pe cea care , prin „Lizoanca”, îmi provocase atâta groază, încât, terminând de citit cartea, am simțit nevoia sa ma spăl. Îmi pătrunsese mizeria umană până în oase și simțeam că nu mă pot elibera. Eram furioasă pe scriitoare, asemenea unui cititor naiv, dar mi-am dat seama ce lucru extraordinar mi se întâmplă și i se întâmplă: cartea îmi provoca niște stări puternice, autentice, mă scotea din ritmul meu monoton, mă stârnea, tocmai pentru că era atât de bine scrisă. Nu simțeam nevoia să revin, deocamdată, la acest tip de scriere. Mă simțeam încă în proces de recuperare, până la momentul întâlnirii…

Zâmbea. Cu o blândețe în care jucau sclipiri de o ironie îndepărtată. Cu o bunătate declanșată de rememorarea unor clipe frumoase. Mi-a părut rău că nu am fotografiat-o zâmbind în toate aceste moduri, că nu am înregistrat-o pentru a revedea mai târziu filmul. De fiecare dată când se adresa sălii se ridica în picioare și îmi dădeam seama, după postură, că nu era o poziție prea comodă. Probabil că scaunul era prea aproape de masă și nu putea să îl împingă în spate. Mi se părea că face un efort, dar că nu îl simte ca atare, că nu o deranjează.

A răspuns la toate întrebările cu răbdare, cu umor, cu înțelegere. A povestit despre sine, fiind atentă, în egală măsură, la modul în care povestea și la povestea în sine. Am simțit-o ca pe un actor-regizor, cu o luciditate care contura, paradoxal, o atmosferă caldă. Nu îmi amintesc prea multe lucruri din cele discutate, nu pentru că nu ar fi fost interesante sau pentru că nu aș fi fost eu atentă, ci pentru simplul fapt că omul Doina Ruști a umplut, cu forța sa, tot tabloul zilei respective.  

Am vrut, firește, autograf pe „Fantoma din moară” și, apropiindu-mă, am urmărit-o cum proceda. Invita pe fiecare alături, se deschidea către persoana respectivă,  de parcă își întindea ițele nevăzute ale sufletului, și îl prindea în capcană. Apoi, ochi în ochi, îl pătrundea cu lama de oțel a privirii, sorbindu-l asemenea unei știme. Am înțeles pe loc de unde provin personajele ei. Sunt sufletele absorbite ale celor pe care i-a privit în ochi, pe care le-a amplificat, le-a dat forță din pasta ei  vâscoasă și apoi, cu viziunea unui regizor le-a pus să se miște firesc în roluri inedite.

Mi-e teamă de privirea Doinei. Mi-e teamă că-mi vede sufletul și apoi mă obligă să-l văd prin ochii ei în cărțile ce vor urma.

Text: Violeta Stanciu

Doina Ruști este una din cele mai puternice voci ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, premiată, este autoarea mai multor bestseller-uri, dintre care: Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii, Fantoma din moară, Lizoanca, Zogru, Cămașa în carouri, Omulețul roșu, Logodnica, Mămica la două albăstrele.

https://doinarusti.ro/