Măcelarii de cai – masacrarea cailor din hergheliile româneşti de către autorităţile comuniste

COPERTA

 

 

 

 

Peste 500.000 de cabaline din România au fost ucise la ordinul autorităţilor între anii 1958 şi 1965. Comuniştii au decis atunci că în agricultură este nevoie doar de tractoare şi utilaje, forţa animală urmând să dispară. Masacrul cailor din CAP-urile româneşti a fost unic în istoria Europei, susţin azi specialiştii cu care am stat de vorbă. Sunt oameni care au trăit acele vremuri şi au văzut cu ochii lor ce s-a întâmplat.

Ion Voinea are acum 82 de ani şi toată viaţa s-a ocupat de cai. Omul era, la începutul anilor ’60, şeful Serviciului Tehnic la Direcţia Creşterii Calului din Ministerul Agriculturii. La un moment dat, povesteşte el, în 1958, o delegaţie ministerială a vizitat Herghelia Jegălia. „Acolo era un depozit de armăsari pentru montă publică. Era asigurată reproducţia pentru caii ţăranilor”, povesteşte Voinea. Vizita a coincis cu momentul în care armăsarii primiseră ovăzul. „Se auzea o ronţăială generală.” Asta i-a înfuriat pe şefii veniţi de la Capitală. Caii mâncau prea mult, ca şi cum ar fi „supt” sângele poporului. A doua zi, un camion a oprit în faţa hergheliei şi vreo 30 de „malaci”, înarmaţi cu bâte, au dat iama în grajduri, alungând animalele. „Acela a fost semnalul că autorităţile nu mai doreau cai în ţara asta”,  spune Ion Voinea. Erau atunci în toată ţara 16 herghelii şi 12 depozite de armăsari. „La unele s-au adus porci şi vaci, alături de caii de rasă”, completează Voinea.

 

 Cultivarea ovăzului, interzisă

4

 

Încă din anii ’50, agricultorii fuseseră obligaţi să-şi dea animalele, între care şi caii, la nou-înfiinţatele Cooperative Agricole de Producţie. Acolo a fost, în primul rând, măcelul. Dacă restul animalelor din CAP-uri, cum erau porcii sau vacile, primeau raţii de hrană, pentru cai s-a închis „robinetul”. Era chiar interzisă cultivarea ovăzului – sursa principală de hrană pentru cai. Aceste animale erau, pur şi simplu, lăsate să moară. Unele ajunseseră doar piele şi os. „Lucrătorii din CAP-uri furau mâncarea de la alte animale, ca să le dea cailor”, spune Voinea. Riscul era mare, pentru că cine încălca regulile risca să ajungă la închisoare.

 

 Tranşarea… problemei cailor

pur-sc3a2nge-englez-la-ferma-de-la-cislc483u

Pur-sângele englez de la Herghelia Cislău

 

De ce au pornit comuniştii acest război împotriva unor animale atât de utile? Pentru că, încă din anii ’50, era promovată ideea mecanizării în agricultură. Se înfiinţaseră peste tot în ţară şcoli de tractorişti, unde erau primite şi femei. Ţăranul român nu mai trebuia să ştie cum se creşte un cal, ci cum se conduce un tractor. Mai ales că se desfiinţase, la Braşov, o fabrică de avioane, pentru ca în locul ei să răsară una de tractoare. „Se construia un tip vechi de tractor, de origine sovietică. Acesta trebuia să înlocuiască, în România, calul. După inaugurarea fabricii, conducătorii ţării au zis că a venit timpul să tranşeze problema”, zice Ion Voinea.

 

 Măcelarul de cai

cal-trc483pac59f

 

Şi au tranşat problema, la propriu. Atunci când s-a început uciderea cailor din CAP-uri, nimeni din satele româneşti n-a dorit să fie călău. Dar autorităţile au găsit aşa-zişi oameni dispuşi să facă treaba asta. Apăruse o nouă meserie în satele româneşti – măcelarul de cai. „Am cunoscut un asemenea individ. Avea numai un ochi. Cel beteag era acoperit cu o bandă neagră”, sunt amintiri care îl cutremură şi azi pe fostul funcţionar din Ministerul Agriculturii. „Ţăranii îi urau pe aceşti nemernici, dar nimeni nu avea curajul să facă nimic.” Calul simţea că i se apropie moartea atunci când era scos din grajd. Ca să nu se zbată, era legat bine de un copac, apoi hăcuit. Se foloseau cuţite, dar şi topoare. Animalul era apoi tranşat şi bucăţile de carne se puneau la fiert în nişte recipiente mari. Hălcile erau date la porcii şi la păsările din CAP-uri, să le mănânce. Ba mai serveau uneori şi ca hrană la crescătoriile de peşte.

 

 Carne de cal, la piaţă

cai-din-rasa-pur-sc3a2nge-englez-la-herghelia-de-la-cislc483u

 

O statistică a măcelului din anii ’60 este aproximativă în ziua de azi. Au trecut atâţia ani de atunci. Şi au rămas puţine documente. Se ştie totuşi că, înainte de pogrom, în România erau ceva mai mult de 1.100.000 de cai, atât la hergheliile de stat, cât şi la CAP-uri. După dezastru mai rămăseseră aproximativ 600.000 de exemplare. Fuseseră exterminaţi, aşadar, peste 500.000 de cai. Acesta era în 1965 bilanţul carnagiului. Sunt cifre care ne-au fost oferite acum de Lucian Blaga, de la Direcţia Cai de Rasă, din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva. Un om care a trecut, la rândul său, prin vremurile acelea. Era student în primul an la Medicină Veterinară în 1963. „Eram atunci 12 grupe de studenţi. Primeam săptămânal 12 cai pentru disecţie, câte unul la fiecare grupă, faţă de ziua de azi, când pe un cal formolizat studiază mai multe serii de studenţi”, zice specialistul. Tot el îşi aminteşte că, în primii ani de după 1960, în Hala Obor se vindea carne de cal, apreciată de consumatori, chiar dacă era mai scumpă faţă de alte sortimente, precum cele de porc sau de vită. Carnea de cal e dietetică şi mai gustoasă, mi se spune. De-asta se găseşte şi acum la vânzare, dar nu la noi, ci în Occident. „Ceea ce s-a întâmplat în România, în prima parte a anilor ’60, a fost ceva unic în Europa. Nicăieri în lume nu s-a mai auzit ca sute de mii de cai să fie ucişi, într-un interval scurt de timp şi într-un mod organizat, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, la noi”, conchide doctorul Blaga.

 

 Confiscări din ograda oamenilor

5

 

Mulţi bătrâni din satele româneşti îşi aduc aminte că în perioada respectivă au fost măcelăriţi nu numai caii din CAP-uri, ci şi cei din gospodăriile oamenilor. Maria Dincu cunoaşte povestea de la bunicul ei, Marin Crişu, care trăia în comuna Siliştea din judeţul Teleorman. „Bunicul meu creştea cai de muncă, pe care îi vindea. Mi-a spus că autorităţile au venit acasă peste el şi i-au confiscat animalele. Avea patru sau cinci cai. Pe toţi i-au luat. S-au confiscat şi de la alţi oameni din comună, în total peste 100 de cai. Toţi au fost duşi la abator”, zice Maria. Altă femeie şi-a petrecut copilăria în comuna Mihăileşti, nu departe de Bucureşti. Anii de prigonire a cailor au marcat-o pentru toată viaţa. „Şi acum îmi vine să plâng când mă gândesc la cei doi cai ai bunicii mele. Au fost daţi la CAP, dar îi vedeam uneori tot mai slabi. Nu aveau grijă de ei, nu le dădeau să mănânce. Apoi i-au ucis. Nu am uitat toată viaţa acele imagini”, spune învăţătoarea Margeta Petre, cu ochii înlăcrimaţi.

 

 Revanşa cailor

6

 

Timpul a demonstrat un fapt care poate părea ciudat azi, când noile tehnologii domină lumea: în România calul a învins tractorul. Am aflat asta după ce ne-am dus în judeţul Buzău, la Herghelia Ruşeţu. Acolo l-am cunoscut pe doctorul în medicină veterinară Nicolae Gheorghe, unul dintre specialiştii care au „inventat” o adevărată forţă a naturii – semigreul românesc, omologat în 1985. Culmea e că iniţiativa creării acestei rase datează încă din 1951, înainte de prigoana demarată de comunişti împotriva cailor. Cercetările au avansat abia după 1965, când mai-marii vremii şi-au dat seama că e totuşi nevoie de cai în agricultură, mai ales în zonele de deal, dar şi acolo unde maşinăriile se dovedeau costisitoare – întreţinere şi combustibil, în comparaţie cu bidiviul, la parcurgerea zilnică a unor distanţe mici, pentru a căra materiale sau roadele pământului. Nicolae Gheorghe ne arată vechile registre genealogice, cu primele rezultate ale cercetărilor. Un fel de cataloage, cu pozele şi numele cailor. Dacă alte rase ajung la capacitatea maximă de efort abia după al patrulea an de viaţă, semigreul se maturizează cu un an mai devreme. „Are o sănătate de fier, construcţie robustă şi rezistenţă la oboseală. Un rezervor genetic important pentru toate rasele din ţara noastră”, ne este descris „forţosul” rezultat în urma încrucişărilor între rasele Ardenez, Trăpaş şi un „locatar” de-al Bărăganului. La trei ani, „semigreii” de la Ruşeţu erau supuşi probelor de forţă, viteză şi rezistenţă. Recordul absolut a fost obţinut de „Ada”, o iapă de 13 ani, care a parcurs 195 de metri într-un minut şi 46 de secunde, cu o greutate tractată de 19.165 de kilograme. Iată că, după ce mai întâi i-a condamnat la moarte, regimul comunist s-a răzgândit mai târziu, trasându-le cailor – în special „semigreului”, răspândit deja în toată ţara, încă din anii ’80 – „indicaţia” de a trage după ei o bună parte din mărfurile realizate de agricultura  socialistă. Asta însemna un volum total de 13 milioane de tone de produse în fiecare an!

 

 

Sursa: Gazeta lu’ Buzoianu’.

Posted by on March 10, 2014. Filed under Buzău,CULTURA,headlines,POLITICA,Religie şi Civilizaţie,Ştiri. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry