Dan BISTRICEAN – Însemnări din supraterană. Muzica

COPERTAdan

 

Un părinte ortodox, rus parcă, trăitor în zilele noastre, remarca „nevoia” bolnăvicioasă a omului contemporan de a fi însoţit permanent de zgomot şi refuzul acestuia de a-şi găsi măcar un scurt răgaz pentru linişte şi meditaţie.

E lesne de observat că lumea actuală trăieşte cu o viteză sinucigaşă, iar pentru menţinerea ritmului este absolut necesară prezenţa unui surogat de energie, alimentarea permanentă cu  un astfel de stimulent. Vorbim aici despre omniprezenţa muzicii în viaţa omului. Sau mai bine spus despre ubicuitatea pseudomuzicii. Este suficientă o incursiune de un ceas pe trotuarele oraşului, în mijloacele de transport în comun sau în birourile de firme sau ale instituţiilor de stat pentru a constata că omul zilelor noastre consumă hulpav fluvii de note muzicale, fără să le mistuie sau să le asculte. Le aude pasiv şi atât.

Tinerii din tramvai privesc în gol pe geam cu urechile ocupate de căşti, şoferul de maxi-taxi răcneşte la telefon ca să acopere boxa în care se tânguie un „artist”, în birourile funcţionarilor zumzăie permanent un aparat de radio uitat deschis şi după orele de program. Urcând treptele pe casa unei scări de bloc, de dincolo de uşi răzbat armonii, dar mai cu seamă dizarmonii dintre cele mai variate.

Există, aşadar, un delir al zgomotului, o furie care violentează permanent aerul, nelăsând nicio  gură de aer tăcerii, liniştii exterioare sau interioare. Omul actual îşi ucide timpul, vesel, cu decibeli, refuzând şi cel mai mic dialog interior cu vocea conştiinţei. Aceasta scânceşte discret şi, paralizată complet, ascultă şi ea house (ce efort uriaş trebuie să faci ca să consideri această specie de zgomot drept muzică), manele (no comment) sau muzică românească de sezon estival (care merge oricum şi oricând, inclusiv în luna ianuarie).

Deprimant este faptul că hărmălaia urbană invadează cu zel şi orizonturi spaţiale virgine. Anul trecut povesteam, într-un material publicat tot în Sud-Est Forum, cum m-am întâlnit cu halucinantul refren „Apaaa, apaaa, apaaa” în vârful Obcinilor Bucovinei, fiecare stâlp de susţinere a unui telescaun în care mă urcasem să caut puţină linişte fiind dotat cu boxe degrabă vărsătoare de muzică. Bună, evident. În mijlocul sălbăticiei naturale!

Iar ironia cea mai mare este că, deşi toată lumea ascultă muzică, de dimineaţa până seara, dacă mergi la sfârşitul săptămânii într-o sală de concerte unde se cântă Bach, n-ai să vezi niciodată sala plină. Iar în timpul spectacolului, din în când, telefoanele mobile încep să scuipe vesele frânturi de muzică bună.

 

 

Posted by on March 21, 2014. Filed under COLUMNISTS,Dan Bistricean. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry