Reconstituiri literare pentru un memorial al imposibilei uitări

Când şi Răul trebuie să aibă nume…şi un suflet de pierdut

* Ruxandra Cesereanu – Un singur cer deasupra lor, Ed.Polirom, Iaşi, 2013.

 

adi george secară

 

 

Un singur cerPovestea care începe cartea, aproape bogomilică, inspirată (asumat!) din antologia realizată de Elena Niculiţă-Voronca, „Datinele şi credinţele poporului român”, explică aproape mistic (şi reducţionist româneşte) cele aproape cinci decenii de ideologie comunistă şi dictatură a proletariatului parvenit…

Ţinând cont că povestirile (cartea este declarată destul de subiectiv roman, şi este roman aşa cum este, de pildă, „Cartea de la San Michele” sau „Medgidia, oraşul de apoi”) redau întâmplări „exemplare” şi de după anul 1989 (fenomenul Pieţii Universităţii, mineriade, asasinarea lui Ioan Petru Culianu), deşi aproape 30 dintre cele 34 de texte se referă la perioada dintre 1945 şi 1989, se poate crede că este vorba şi de o sugestie destul de clară că instituţional lupul guvernator şi-a schimbat eşalonul, dar năravul ba…

Concluzia primei povestiri ar fi că timp de jumătate de veac „Dumnezeu se ţinu deoparte de toţi şi de toate” pe aici, pe la noi (raportat la geopolitic, am fost fraţi întru suferinţă în această perioadă şi cu alte popoare „prietene”, dar ar fi de ajuns să ne mai gândim şi la suferinţele de prin Americile latine, Africa, Asia), Diavolul având pe mâna lui urmaşii Mioriţei… Din ceea ce observăm astăzi lucid, continuări ori restauraţii au loc, cei care nu au fost atenţi căzând în plasele Răului care se perpetuează, de multe ori deosebit de făţarnic şi de neruşinat…

Vrând, nevrând, Ruxandra Cesereanu realizează o fenomenologie (literară) a răului din spaţiul carpato-danubiano-pontic (sic!)… Şi pentru că mai toate povestirile sunt denumite după numele personajelor principale, unele fiind pozitive, altele negative, dar cele pozitive plătind tribut celor negative, iar cele rele trebuiau să aibă şi ele un nume (iată, în ultimul timp, destul de mediatizate), Cesereanu scrie şi un eseu (vorba vine, de la „încercări” citire!) complementar „Banalităţii răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989)”, carte a lui Marius Oprea, pe care a folosit-o la documentare, pe lângă alte şi alte surse precizate la final…

Cum ar putea fi criminali un „Tinu”, un „Pantiuşa” (ce nume de căţeluşi drăgălaşi, vorba fiică-mii!), un Zambeti, un „Leontin” (este drept că astea două ar avea ceva rezonanţă de lei de circ…politic!), Bumbu-„Hambu”, Şosescu (tocmai s-a botezat cel mai nou membru canin al familiei „Şosi”! – dar Şosescu este Însuşi Nicolae Ceauşescu, într-un text amintind de „The King’s Speech”!), Silvestru (drăgălaşul de poet-cenzor care ajunge să-şi cenzureze propria operă!), Iunian, Ilişoi, Pâlcu, Lie, The Great Grey!?

Mai este câte unul, precum „Marchizu”, din textul „Alexandru”, despre care înţelegi repede că numele îi vine de la Sade (şi mai ales familia de cuvinte căreia i-a dat naştere), iar dacă apuci să meditezi asupra gradelor de răutate, între un Iunian şi un Pantiuşa (personaje identificabile uşor: Iunian „era şi devenise creierul pizdei mă-sii de revoluţii române”, doar prin câteva telefoane date unde trebuie), par exemple, chiar nu ai şti pe cine să declari mai bolnav la minte!…

Cert este că în „Ţara lui Andrei” (este un personaj bun, matematician, Andrei, care scapă ca prin urechile acului de represaliile autorităţilor în 1990) pentru fiecare victimă a răutăţii omeneşti ar trebui să fie şi câte un călău… Măcar unul… Deşi uneori mai sunt şi cozile de topor. În „Andrei” se meditează asupra noţiunii de ţară: „Ce mai era o ţară? Un gunoi sau un potir? Un rest de corp după un accident feroviar sau o stare de bravură interzisă? Ce era ţara? O partidă de sex, un simţământ inefabil, o veselie şi o tristeţe neînţelese? (…) Ţinutul lui lasă-mă-să-te-las şi al degetelor care pocnesc sprinten, poruncind ceva trecător? Există o intimitate încleştată, o tristeţe de apă între un om şi ţara lui. Oricât de murdară, parşivă, ipocrită ar fi o ţară, ea este al treilea plămân şi al doilea ficat. Poţi să te rupi făţiş de o ţară, dar legătura cu ea continuă să funcţioneze insuportabil de intens. Fiindcă simţi nevoia să te întorci la ea ca la o logodnică moartă ce şi-a lăsat urmele buzelor pe o ceaşcă de ceai” (p.207)! Chiar dacă nu existau pe atunci, cred că hipsterii ar putea să gândească cam aşa… Sic!

Dar despre călăi, probabil din superstiţie, se vorbeşte mult prea puţin…

Oricum, eroii adevăraţi ar merita mult mai mult, aşa anonimi cum rămân cei mai mulţi, precum „Iubiţii” din povestirea cu acelaşi titlu… Literatura, câteodată, este mai dreaptă decât istoria (oficială).

Fără orgoliul (nepoliticos în sens metafizic al) justiţiarului, Ruxandra Cesereanu trece în revistă ororile „comunismului” (care construia socialismul!) şi ale „tranziţiei fierbinţi” (care a construit primitiva comună a societăţii de consum, administrată de orcii, trolii şi goblinii care au scăpat din tenebrele trecutului recent, din comunismul de… Mijloc, ideal atât de întinat spre coşmarul unor bătrânei cu pensii grase)! Cu aceeaşi emoţie şi forţă de evocare (aproape în fiecare text), ca în cazul unor străini, cunoscuţi prin documentare, dar şi când este vorba chiar de bunicul din partea tatălui autoarei, părintele greco catolic Vasile Cesăreanu, şi el victimă a regimului. Într-o scrisoare adresată Tribunalului, prin care încerca să-şi susţină nevinovăţia, acesta scrie la un moment dat:” „Decât că o interpretare răuvoitoare şi tendenţioasă se poate da chiar şi celei mai bune fapte, şi vocabularul e destul de bogat ca să-l poţi descrie şi pe deavolul în cele mai frumoase culori”

Ruxandra Cesereanu, într-un fel şi cercetând (la propriu) imaginarul şi mentalităţile acestei epoci din istorie ( să nu uităm că face parte din staff-ul Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Cluj; că a mai scris eseuri de mentalitate precum „Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii”, „Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste”, „Năravuri româneşti. Texte de atitudine”), a ales să demaşte pe Necuratul în culori potrivite, înlăturând categoric chichiţa aceea avocăţească prin care diavolul mai întâi te convinge că nu există… Alegerea acelui detaliu din pictura „Împărţirea moştenirii comuniste” de Eugeniu Barău pentru coperta I este mai mult decât potrivită: diavolul alege şi el culorile pentru orice victimă a sa, după caracteristicile sale… Societăţii româneşti de după cenuşiul comunist nu i se potrivea mai bine decât nebunia de culori a societăţii de consum şi lăcomia ce încă mai caracterizează guvernanţii de orice mărime ar fi ei…

Cert este că există un singur cer asupra tuturor…

Iar aceşti toţi, probabil mai mult decât de enigma existenţei Creatorului, sunt terorizaţi de enigma existenţei Răului în formele sale atât de omeneşti, prea omeneşti, încât un personaj se poate gândi la un moment dat „că, poate, Dumnezeu era totuşi o bombă. Sau dacă nu era, Dumnezeu ar fi trebuit să fie o bombă şi să explodeze cumva, undeva, cândva. Şi să-i facă praf pe toţi, diavoli şi îngeri la un loc.” (p.29).

Spre deosebire de alte cărţi care sunt de referinţă pentru epocă (dau ca exemplu ce-mi vine în minte mai întâi, „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt şi „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda), la Ruxandra Cesereanu, ca şi la Lucian Dan Teodorovici (în „Matei Brunul”) parcă, subliniez, parcă este o încercare de a părea detaşaţi a scriitorilor, de a trata subiectul (aici continuarea frazei nu mă mulţumeşte, dar este o sugestie) strict estetic. Desigur, ei nu vreau ca morala să fie explicită, talentul şi munca celor doi salvează cărţile (cine sunt eu să spun asemenea banalităţi?), printre cele mai bune din ultimii ani, dar dacă se va continua aşa, în curând se vor trata dramele şi tragediile epocii precum Roberto Benigni şi Radu Mihăileanu în „La Vita e bella” şi „Train de vie”, două filme altfel foarte bune, dar, poate în dimineaţa asta sunt prea încrâncenat, Răutatea care a dus la milioane de victime (sute de milioane după unele statistici) parcă ar trebui tratată altfel…

În cazul Ruxandrei Cesereanu, una dintre cele mai bune poete pe care le avem, Poezia (cu funcţia ei de eufemizare), transformă unele personaje reale diabolice în personaje de desene animate înrudite cu Tom, Donald… Pantiuşa este genial creionat, cu „organele” sale cu tot, dar mai ales cu cravata sa cu panseluţe…

Ceea ce spuneam mai sus este impresia generală, finală… Luat text cu text, sufletul se sparie, părul ţi se face măciucă şi pielea de găină: a se vedea, par exemple, finalul la „Hambu”, când copiii, un frate şi o soră, după mamă, acum mari, dezgroapă capul tatălui lor „adevărat”, „Tatăl lor din ceruri”, după cum zice sora. Un cap cu o istorie a lui, care, ca orice cap fără de trup, poate descrie foarte bine cum derizoriul şi grozăvia pot fi vecini ontologici când este vorba despre oameni, aceste fiinţe naufragiate pe o planetă care trebuia să fie, probabil rai sau măcar purgatoriu, dar este deseori doar un sanatoriu pentru dracii cei mai draci…Un (alt) Kieslowski ar avea material pentru un alt fel de Decalog, un Decalog numai al crimei sau un (alt) Pintilie ar putea construi un serial de „Reconstituiri”…

Memorialul durerii omeneşti pare a nu se sfârşi vreodată…

 

Posted by on January 23, 2014. Filed under CULTURA,Notiţe culturale,Ştiri. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry