Eminescu, Securitatea şi… numai o ardeleancă

* Florina Ilis – Vieţile paralele, Ed. Cartea Românească, 2012.

 

adi george secară

VietilePARALELEFlorina Ilis ar putea fi receptată ca un fel de Terrence Malick ori Jim Jarmusch al literaturii române, prin publicarea romanelor la intervale de timp relativ mari, aşa cum şi cei doi regizori îşi finalizează filmele…

„De la „Cruciada copiilor” până la „Vieţile paralele” (nu, nu vă gândiţi la Plutarch!) au trecut şapte ani, dar cei care au aşteptat nu au aşteptat degeaba…

Eminescu, the one (cum ar zice mulţi), îşi găseşte un romancier pe măsură…

Nu în maniera unui Peter Härtling, cum a scris el „Hölderlin”, ci mai aproape de maniera în care un Eminescu călător în timp (să nu uităm că Florina Ilis are şi un studiu intitulat „Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficţiunea cyberpunk”!) şi-ar scrie singur biografia, mai exact câteva capitole din aceasta, în pragul mileniului al treilea după Hristos…

Plecând de la stilul din „Sărmanul Dionis” ori „Avatarurile Faraonului Tla”, dar nu înainte de a studia pe îndelete istoria ideilor literare, teorie ş.a.m.d. Şi, bineînţeles, fenomenul cyberpunk…

Aceste observaţii surprind prea puţin complexitatea cărţii (683 de pagini) despre care s-a vorbit parcă prea puţin… Probabil unii s-au temut de vreo reacţie precum la acel buclucaş număr din „Dilema”… Cert este însă că o serie de premii prestigioase deja au situat romanul unde îi este locul: Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză, acordat de USR, Filiala Cluj; Premiul pentru „cel mai bun roman românesc” al anului 2012, acordat în cadrul Colocviilor Romanului Românesc Contemporan, ediţia a VI-a; Premiul pentru „Proză” al Uniunii Scriitorilor din România, pentru anul editorial 2012; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, 2013; Premiul Radio România Cultural, la secţiunea „Proză”, ediţia 2013.

Deoarece deja se vorbeşte despre trei generaţii de cyberpunk (prima a fost la începutul anilor ’80 – evident în lumea anglo-saxonă), dar şi despre post-cyberpunk, „Vieţile paralele” ale Florinei Ilis vor fi greu de încadrat, dar chiar dacă este vorba de post-cyberpunk, sigur este că este unul neaoş! Când este vorba de Eminescu nici nu poate fi altfel!

Şi parcă s-ar potrivi acest citat din chiar lucrarea de doctorat a Florinei Ilis (sursa wikipedia, scuzată să ne fie!): „Brian McHale pune accentul pe reorientarea ontologică a ficțiunii cyberpunk. Microlumile, eul centrifugal (automultiplicant), universul sintetic, traduc o paradigmă a pluralității ontologice, un univers fără lume, cu corolarele: timp fără temporalitate, spațiu fără spațialitate, dar în același timp pun problematica dorinței de a suprima sentimentul solitudinii „imanente și fără orizont pe care o presupune pierderea proprietății de lume.”

Ar fi fost un moto aproape perfect dacă nu ar fi fost utilizat la propriu chiar un fragment din Eminescu:

„Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.”

Vorba textului publicitar de pe coperta a IV-a: „Într-un efort dramatic de a se apropia de adevăr, Florina Ilis recurge la nenumărate documente autentice, foi medicale de observaţie, surse apocrife, jurnale, legende urbane, mărturii ale contemporanilor, corespondenţă, manuscrise, dosare şi note informative ale Siguranţei şi ale Securităţii, dezbateri aprinse în reviste de cultură, cotidiene şi bloguri, dar şi la jocul subtil al imaginaţiei. Un geniu poetic precum Eminescu, ale cărui vieţi paralele, pe cât de reale istoric, pe atât de metafizic visate, se confundă cu însăşi România modernă, avea nevoie de o viziune pe măsură, capabilă să viseze, dincolo de epoci, ca într-o metempsihoză naţională, documentele de arhivă ale unei poliţii politice fără vârstă.”

Într-o nu ştiu cât de inventată situaţie, un informator al unui ofiţer de Securitate, Filimon Ilea (parcă prea este transparentă auto-referenţialitatea), scrie un roman intitulat „Istoria unei lacrime”, despre relaţia dintre Eminescu (vi-l puteţi imagina urmărit de către Securitatea comunistă? Ei bine, este urmărit, şi chiar bine!) şi Micle Veronica, iar nota de subsol pare a fi o explicaţie pe înţelesul tuturor despre ambiţiile cărţii, ba chiar nota următoare ar putea fi considerată auto-critică (dar acestea sunt doar ipoteze!): „nu este o operă realistă, ci, prin maniera de prezentare a evenimentelor, este un roman de fantezie biografică. Lucrarea nu urmează cursul istoric al evenimentelor vieţii lui Mihai Eminescu, constituindu-se într-o suită de „momente”  care îmbină scene din viaţa reală a poetului – pretexte pentru construirea unei alte existenţe, paralele – cu scene „închipuite” sau inventate de către autor.” Aceasta este prima notă. A doua notă de subsol la care mă refeream: „Procedeul narativ prin care ni se sugerează că, pornind de la mici amănunte din viaţa poetului, pot fi reconstituite ficţional o serie de „poveşti” sau „istorii miniaturale” este insuficient lucrat. Viziunea auctorială este neclară, sistemul complicat de naratori provoacă dificultăţi la lectură, punând unele probleme deosebite (cine scrie?). Se recomandă ca autorul să mai insiste asupra acestor aspecte de construcţie epică.” (paginile 556-557).

Răsfoind „dosarul” on-line al subiectului romanului Florinei Ilis afli câte ceva în plus, o a doua ediţie a cărţii fiind de folos cu un astfel de dosar de ghidare a cititorului parcă încă nenăscut pentru complexitatea şi ludicitatea volumului. Cheia de lectură, poate într-adevăr post-cyberpunk, putându-i, poate, să-i fie de folos şi lui Marius Chivu, care, parcă, s-a cam grăbit agresiv la încondeierea romanului ( în „Dilema Veche”), subliniindu-i însă şi meritele… Mai echilibrat (după ce am scris aceste rânduri am început să citesc şi alte reacţii postate) este Doris Mironescu în „Bucureştiul cultural”, care ne trimite şi către curentul steampunk…

Astfel, ceea ce bănuiam, se adevereşte pe linkul http://citynews.ro/cultura/florina-ilis-cu-modestie-ii-dedic-vietile-paralele-amicului-mihai-eminescu-1231106, unde aflăm că a existat cu adevărat un Filimon Ilea, prieten cu Eminescu, căruia i-a dedicat un poem, dar cu iniţialele F.I., şi că autoarei i-a plăcut să creadă că Eminescu i-a scris epistole chiar ei…

Doris Mironescu consideră undeva următoarele: „Cele două mituri puternice ale culturii române exploatate în romanul Florinei Ilis sunt cel eminescian şi cel al Securităţii comuniste.”

La lectură, nu pot spune că locul ocupat de Securitate în economia lucrării mi s-ar fi părut la fel de important precum cel al lui Eminescu… Dar acum, după câteva luni de la lectură, poate ar trebui să-mi reconsider poziţia (sau să mai lecturez o dată)…

Mai degrabă m-aş duce cu gândul la „Pendulul lui Foucault” (al lui Eco) unde mi s-a părut că mi s-a transmis cifrat cât de multă (dar multă rău de tot) prostie se odihneşte în om (sau îl chinuieşte sub forma hărniciei fără fundament), luând uneori forma intoleranţei, a răutăţii gratuite… iar omul poate fi, uneori, genial.

Genial şi în răutate! Din nefericire, Mihai Eminescu a fost, o ştim cu toţii, un idealist al epocii sale. Din nefericire pentru că acest idealism l-a condus la sfârşitul prematur. Din fericire pentru români, a fost genial în cele bune pentru o naţiune!

Mai mult decât emoţionant dialogul care nu a existat între poet şi tatăl său, după ce s-au despărţit, dacă nu mă înşeală memoria, la sanatoriu, cu puţin înainte de moarte părintelui:

„Îi vine să alerge în urma lui, să-i strige: Tată, iartă-mă! Nu mi-a reuşit cu veacul în care trăieşti tu. Nu m-am chivernisit odată cu ceilalţi. Nu sunt profesor, n-am ajuns deputat şi nu voi fi niciodată ministru. Nu voi reuşi să răscumpăr Ipoteştii. Cu nimic nu m-am ales. De ce? Nu ştiu. Mi-a reuşit altceva. Mi-a reuşit eternitatea!”

Un mic discurs în care parcă recunoaştem blestemul care pare să plutească mai mereu deasupra scriitorilor sau creatorilor în general…

Acest blestem este în ultimă instanţă subiectul romanului Florinei Ilis, un subiect tratat titanic. Memorabil. De aici până la a aştepta „O evanghelie după Florina Ilis” nu este decât un pas…

Aceasta dacă nu o fi chiar prin „Cruciada copiilor”, celălalt mare succes al autoarei, roman încă necitit de subsemnatul…

 

 

 

Posted by on January 28, 2014. Filed under Actualitate culturală,CULTURA,Notiţe culturale. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry