Slang

Bokia

O cutie jerpelită de carton şi burduşită cu lucruri mici şi stricate – această imagine mi s-a conturat neîncetat în minte cât timp am citit Bokia lui Ovidiu Pecican. De ce? Deoarece în acest „arhetip” rezidual mi se pare a se situa lumea din „romanul foileton realist postsocialist, adică telemanelă de tranziţie cu apariţie zilnică în noile media” – după cum îşi porecleşte tipologic autorul cartea, un savuros experiment pamfletar, publicat anul trecut la Editura Tracus Arte. Ludicul tăios şi minuţios amorsat sociologic ce ghidează mecanica personagială contribuie permanent la crearea senzaţiei că instanţa auctorială se prezintă sub forma unui păpuşar pitoresc care-şi montează păpuşile numai din resturi de obiecte ready-made – un căpăcel de plastic, o sticlă de bere, un şurub ruginit – imposibil de cuplat şi lipite prin improvizaţie – cu aracet, cu sfori şi sforişoare, cu liţe împletite la limita dezmembrării -, totul pentru a obţine o copie culturală cât mai fidelă, sub raport senzaţional, a anomaliei. În acest sens, coperta, realizată de Alexandru Pecican, oferă o esenţializare a cărţii mai mult decât generoasă: fundalul roşu sângeriu al fostului drapel sovietic peste care o bidinea înmuiată în vopsea albastră a tras în grabă o spoială presărată cu steluţele Uniunii Europene; în traducere liberă: „În Bokia, nimic nu se petrece, totul se transformă”, ne explică naratorul.

Dar ce este Bokia? Mai multe lucruri deodată, ca tot ce-i obştesc pe lumea asta. Iată numai câteva definiţii, primele care-mi vin în cap: Bokia este coşmarul maneloid al lumii civilizate; Bokia este neputinţa pe ritm de ţambal; Bokia este o reality drama de proporţii orgasmice a netrebniciei; Bokia este scorbura sacră a „omului moluscă”; Bokia este clovnul dement cu arc ce sare din cutie şi îţi râgâie în faţă; Bokia este bilanţul burlesc al unui popor prăbuşit în şanţ din vremuri imemoriale, peste care, de la an la an, iarba creşte tot mai deasă, tot mai veselă, tot mai idioată. „O utopie localistă în vremuri de globalizare” – ne indică Ovidiu Pecican coordonatele ambientale ale cărţii, care este compusă din 231 de microcapitole, publicate iniţial în regim foileton pe blogul revistei „Tribuna”, fără fir epic şi împărţită în episoade cinematografice: stând în plină asfixie văratică pe terasa „Motopompa”, ombilicul evenimenţial şi anaforul citadin primordial al Bokiei, naratorul priveşte acţiunea personajelor din spatele unei lentile video invizibile, transmiţând în direct cititorului ceea ce ştie şi ceea ce vede pe un ton narativ ce combină, în felurite ambuteiaje stilistice, documentarul animalier gen „Animal Planet” cu reportajul de tip „D’ale lu’ Mitică”. Rezultatul acestui mix împins până la „extrema virulent-satirizantă a comicului, fără-limite-burlescă” (I.B. Lefter în prefaţa cărţii): o sumă impresionantă de „mitologii” care mai de care mai exuberante în materia interpretării aberant-obscurantist-conspiraţioniste, desprinse parcă din Angelus-ul lui Lech Majewski sau din basmul economic post-totalitar, The Mosquito Problem and Other Stories, al lui Andrey Paunov. Dacă dăm la o parte termenul de „utopie” (pe care Ovidiu Pecican îl foloseşte strict în sensul lui estetic, ca insectar societal, cam cum face Ştefan Zeletin în Din ţara măgarilor, parabolă îndelung hulită la vremea ei cu care Bokia întreţine admirabile afinităţi), ce descoperim? Deşi, toponimic, Clujul pare a face obiectul cuvântului-valiză, combustia provincialismului atinge însă o clară alonjă naţională. Bokia nu devine nimic altceva decât debusolata şi încrâncenata stafie naţională în creierul tumefiat al căreia încă vieţuim cu instincte de gândaci: România post-decembristă, în toată idioţenia ei poznaşă, în toată prostia ei festivistă, în toată impotenţa ei istorică, în tot delirul ei birocratic, în tot capitalismul ei de baltă, în tot tribalismul ei politic, în toată tabloidizarea ei epistemologică, în tot balamucul ei economic, în toată coma ei culturală. Întorcând pe toate feţele această Românie zdrenţăroasă, Ovidiu Pecican pare a capsa, piesă cu piesă, o replică de soap opera a fastuosului triptic al lui Hieronymus Bosch, „Grădina plăcerilor lumeşti”, îngrămădind în interiorul ei întreaga demenţă socială de după „marea răsturnică”. Numai că în această Grădină, funesta adunătură de trupuri medievale a lui Bosch a fost înlocuită, într-o atmosferă psihiatrică de bâlci televizat, de o viermuială hăhăitoare şi grohăitoare de ţepari, politicieni corupţi, şmenari de cămin cultural, poetaşi turbaţi, primari imbecili, securişti rătăcitori, curve duse cu pluta, intelectuali gonflabili etc. etc. etc., o germinaţie de „oameni noi” în plină expansiune, căpătând până la finalul cărţii proporţiile unui potop peste care şmecheria pluteşte ca o pâclă deasă, industrială. Dar dincolo de aceste aspecte, se simte, cumva (cel puţin eu am perceput-o astfel), şi o invitaţie la un exerciţiu de imaginaţie puţintel apocaliptic. Şi când spun asta, mă gândesc la opinia afirmată de C.D. Zeletin pe marginea „distopiei” lui Ştefan Zeletin, aceea că Din ţara măgarilor este o „carte a prăbuşirii din morală, nu a unei societăţi fără morală”. Ei bine, în această ordine de idei, Bokia ar putea fi cartea unei singure întrebări: Cum ar fi dacă, într-o zi, întreaga istorie culturală a omenirii s-ar prăbuşi în ciorba de potroace a românismului? Răspunsul: O invazie băşcălioasă de hibrizi monstruoşi ar erupe în jeturi de confetti din oală. Iar la acest capitol, Ovidiu Pecican ne pune la dispoziţie o colecţie delirantă, vastă, interminabilă, cosmică de metamorfoze onomastice evadate parcă de sub calota lui Gică Hagi: Kant s-ar transforma în Can’t, Hegel în Gheghel, Shopenhauer în Şopenfraier, Nietzsche în Nice, Rabelais în Rableu, James Joyce în Gimi Giois, Charlie Chaplin în Carol Ciaplinoiu… şi tot aşa, dintr-un accident genetic într-altul.

În ceea ce priveşte liniile de forţă ale scriiturii satirice, Bokia funcţionează ca un extrem de fertil sintetizator livresc de limbaje. „Pentru coloratura teribil de sarcastică a frazei ar mai putea fi amintit arborele genealogic coborîtor de la cronicarii munteni la cei mai cinici şi mai răi de gură prozatori români postbelici, un Paul Georgescu sau un Paul Goma, din primele <<valuri>>, un Vasile Gogea ori un Virgil Raţiu, dintre cei lansaţi în anii 1980, până la un eseist-narator extrem-rafinat-băşcălios precum Luca Piţu, bunăoară…”, subliniază cu precizie I.B.Lefter. Verva este ameţitoare şi vine pe linie caragialiană, însă nu şi retorica generală a naratorului, ce-mi pare a întreţine, pe alocuri, similitudini cu intelectualismul şugubăţ-documentaristic al prozei germane a anilor ’50-’60. Însă ceea ce acaparează la maxim atenţia în Bokia, la modul contagios, dincolo de umorul nebun şi de orice aspect tehnic, este pura plăcere de a folosi cuvinte, de a le degusta, de a le transporta cu gândul din minte spre vârful degetelor, de a le măsura cu ştiinţifică ghiduşie, de a le cântări virtualităţile, de a le observa viteza de reacţie şi de ofensivă, dispoziţia pentru scandal şi disciplină şi de a le multiplica extatic până la infinit, noduri după noduri după noduri, ca în nesfârşitele monologuri ale copilăriei: „La noi, cum toată lumea obişnuită e în permanent faliment financiar, a vândut şi a tranzacţionat tot ce avea şi nu mai posedă decât timpul, cuvintele contează. Să ai cât mai multe cuvinte în proprietate e o chestie, e, la drept vorbind, aproape singura mea justificare (a mea şi a altor câţiva nebuni, ce să-i faci!), aşa încât să nu se mire nimeni că trăncănesc despre toţi şi toate (…) Să folosesc cât mai multe cuvinte, să nu le las să se termine niciodată. Dacă se termină, doar n-am să mă apuc de grădinărit. În grădina cui, care va să zică? Acesta e grădinăritul meu, să combin cuvintele, să iau unul din dicţionar şi să îl pun lângă unul din repertoriul trăncănitorilor de cartier, să le combin cu o vechitură şi să dau pe goarnă o expresie păduroasă – dar vitală – de la gipsani, ţărani parascovani sau mai ştiu eu de unde…”

Fără alte adăugiri, alegoria satirică a lui Ovidiu Pecican şi-a atins cu brio miza de limbaj (probabil obiectivul arzător al cărţii), ataşând registrului satiric literar românesc, aflat de ceva vreme într-o somnolenţă valorică tot mai încăpătoare, ceva mai mult decât un avânt scriptural revigorant – un slang în toate puterea conceptului.

 

 

Cronică publicată iniţial în revista DISCOBOLUL.

Posted by on October 19, 2013. Filed under CULTURA,Notiţe culturale,Ştiri. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry