Identitatea lui Ruth

RUTHDiscriminarea vizează întotdeauna diferenţa, dar rădăcinile ei adânci, care trimit aproape întotdeauna la probleme sociale, când vorbim despre copii, pot crea adevărate mişcări de destin. Legea poate să rezolve o situaţie de fapt, însă nu poate să oprească mişcările necontrolate pe care le-a generat într-o situaţie dată totala neimplicare. Altfel spus, nepăsarea faţă de românii aflaţi într-un permanent proces de migrare în afara graniţelor a avut efecte dintre cele mai diverse. Plecarea din ţară a unui procent important din populaţie nu e un lucru de neobservat. Şi nici ce rămâne în urmă: copii care cresc singuri în nişte case goale, cu multiple probleme de socializare, lipsiţi de afecţiune, dezmoşteniţi de propria copilărie.

Rata sinuciderilor la copii nu e nici ea de neglijat, chiar dacă singura care-şi aminteşte câteodată, pe fugă, e statistica.

Sunt, pe de altă parte, mulţi copii care ajung pe lume dintr-o întâmplare. Şi tot o întâmplare, dar de data asta una norocoasă, îi poate salva.

Pe mica Ruth am cunoscut-o într-o zi de noiembrie a anului trecut, când o veche prietenă, cu care nu mă văzusem demult, a apărut cu ea de mână ca să mi-o prezinte. Se oferise să se ocupe îndeaproape de ea, copilul aflându-se într-o situaţie socială foarte gravă, fiindu-i încredinţată de o bunică bolnavă care tocmai ce obţinuse tutela asupra acestui copil. Mica Ruth se născuse, ca destui alţi copii ai României europene, undeva într-o încăpere din Spania. Tânara mamă, antrenată în prostituţie de mulţi ani, se pare că n-ajunsese la timp nici măcar la maternitate s-o nască. Tatăl, din informaţiile neverificate ajunse în ţară, era un amerindian cu rol de proxenet. La scurt timp după naştere, fetiţa fusese adusă pe tărâmul natal şi depusă la un centru de plasament; dar nu oricum, ci la pachet cu o altă fetiţă de trei ani, o verişoară bună care venise pe lume cu trei ani înainte în aceleaşi condiţii. Bătrâna le încredinţase statului, neputând să se ocupe de ele. Fetiţele cu nume atât de exotice, Ruth şi Miranda, cunoscuseră vreo trei rânduri de mame şi vreo trei rânduri de taţi maternali, precum şi o duzină de surori de conjunctură. Se crescuseră una pe alta, până când una din ele fusese luată înapoi în Spania de mama ei naturală. Rămăsese Ruth, care atunci când fusese „adoptată” de prietena mea nu vorbea, nu zâmbea şi arunca priviri furişe din colţurile în care-i plăcea să stea. Comportamentul acesta de pândă alterna spontan cu un comportament schizoid, manifestat printr-o dorinţă irepresibilă de a distruge obiecte şi de a lovi oameni. Trecuseră de atunci şase luni şi fetiţa aceasta, care nu fusese acceptată la şcoală deoarece nu trecuse testele necesare, începuse să vorbească normal, să citească, să scrie, să memoreze poezii, să umble pe computer. Deprinsese încet-încet noile reguli dintr-o viaţă normală şi se adaptase perfect. Având nişte calităţi speciale, parcurgea etapele cu repeziciune, demonstrând că noul areal intelectual şi afectiv îi prieşte perfect. Avusese parte de două situaţii total diferite, pe prima o cunoscuse din plin, o variantă rea şi, acum, o variantă bună pentru care totul arăta că optase. Şi-o identitate nouă pe care, în tratamentul de la psiholog, o declara inconştient într-un desen din care lipsea mama naturală, apărând, în schimb, mama ei „adoptivă”.

Dar puzzle-ul acesta de hârtie poate fi distrus într-o secundă. Mama naturală îşi poate cere copilul înapoi. Atacând tutela bunicii, o poate lua şi poate avea drept de viaţă şi de moarte – de ce nu! – asupra ei, aruncând-o în lumea drogurilor şi a prostituţiei la care nici nu-i trece prin cap să renunţe.

Deci, există o problemă de care nicio lege nu se poate ocupa: identitatea lui Ruth. Şi rapiditatea cu care aceasta se poate schimba. Şi nu oricum, ci configurând practic două persoane cu identităţi cu totul diferite. Una depinzând de un traseu al normalităţii, cealaltă – de o „suflare în vânt”, de o indiferenţă a naturii care-şi reglează respiraţia după un ceas necunoscut. Ca două feţe ale aceleiaşi monede pe care e gravat un om. Depinde pe ce parte pică: cap sau pajură. Rămâne de văzut.

Posted by on March 22, 2013. Filed under Documentar,FOCUS,Focus. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry